Me Vs. Reality

"Why do I keep hitting myself with a hammer? Because it feels so damn good when I stop."

Azi m-am trezit cu 3 chestii în cap: ideea de "haunting", melodia Intoxication de la Gentleman şi... mă rog, încă "ceva" (ştiu că înţelegi). A da,  de fapt sunt patru; mai aveam şi un gol în stomac, cred că din cauza visului.
Azi am avut una dintre cele mai ciudate zile de până acum. Exceptând faptul că am fost la Bucureşti şi am ajuns acasă acum 20 de minute, am avut nişte stări mega-ciudate. Gen, lumea vorbea cu mine şi eu nu recepţionam. La un moment dat m-am prins că-mi lipseşte ceva şi toată ziua n-am făcut decât să mă întreb ce e acel ceva.
Am realizat că mă împart constant în două părţi diametral opuse: ceea ce sunt şi ceea ce simt. Pragmatism vs. sentimentalism. Tu mi-ai trezit latura sentimentală. Acum eu o să am grijă să revin la cea pragmatică. Într-un final am aflat ce-mi lipsea. Încrederea în mine. E cel mai aiurea sentiment să te simţi aşa pierdut în spaţiu şi să n-ai habar ce se întâmplă cu tine. Partea proastă e că într-o asemenea situaţie nu prea poate nimeni să te ajute...
Important este că am ajuns acolo unde trebuia. Există persoane care au încredere în mine şi mă vor fericită. Şi o să fiu, în cele din urmă, doar sunt mai puternică de atât. E o chestie de autodisciplină. Şi la naiba, ştiu că pot. Am trecut eu prin chestii mai lungi şi mai naşpa.
În final o să fie bine pentru toată lumea. Dacă nu e bine, înseamnă că nu s-a terminat.
În ultimul timp mi s-a spus/reproşat în mod constant că sunt o idealistă. Cam ăsta e adevărul... Am aşteptări şi pretenţii prea mari în raport cu umanitatea. Probabil voi încerca să fac compromisuri, who knows :-??.
Am ceva energie în seara asta şi având în vedere că am băut o cafea pe la 6 şi jumătate cred că mă reapuc de citit. Sigur n-o să mă ia somnul, deşi în sfârşit pot să dorm liniştită.
Cred că am răcit. DIN NOU :|. Şi nu că mi-ar fi fost suficientă durerea de şold pe care o aveam, acum mi-a mai înţepenit şi gâtul pe scaun în maşină şi mă doare şi spatele. HELP!! gata.

Hey pretty boy,
If you read this, I want you to know that I don't go away that easily :)



P.S. - aflu eu până la urmă.
P.P.S. - "Finalul de luna aduce si un final de capitol pentru tine, deoarece de acum inainte trebuie sa iti indrepti atentia spre cu totul alte orizonturi. Fie ca se incheie aici o colaborare sau trebuie sa pleci dintr-un loc in care ai zabovit o vreme, pe moment esti destul de derutat pentru ca ai fi dorit sa mai continue. Esti de acord ca e nevoie de schimbare, din cand in cand, chiar daca nu esti cel mai mare adept al modificarilor de directie, dar de data aceasta accepti ca trebuie sa faci si altceva de acum inainte." - cum naibi sa nu crezi in horoscop dupa una de'asta? o.O

Cred că este pentru prima dată când scriu două postări în aceaşi zi şi având (relativ) două stări de spirit diferite. Prin intermediul acestei postări, vreau să-i mulţumesc unei prietene vechi şi dragi (care nu ştiu dacă va citi), pentru că mi-a adus aminte azi cine sunt eu adevărat, pentru că mi-a suportat dramele, etc. "Educă-ţi speranţele şi aşteptările. Ai nevoie de multă ambiţie. Şi tu ai ambiţie din plin. În plus, eşti cea mai încăpăţânată.". Ştiu că pot, dar nu sunt atât de sigură dacă vreau. Sunt conştientă de faptul că am nevoie de nişte schimbări, daaaaar o să mă gândesc la asta mai târziu. Sincer, nu sunt pregătită să mă schimb.
Am avut o seară bună. N-am mai râs cu atâta poftă de foarte mult timp. Şi una peste alta, am avut ocazia să fac un lucru tare drăguţ: având în vedere că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei păstrează în jur de 4800 de mesaje în telefon, am vrut să ne aducem aminte de perioada noastră de "vrăjeală" :)). Adică de acum aproximativ 2 ani. Şi am dat peste un mesaj de genul "nu pot fi cu tine pentru că în timp vei ajunge să ţii la mine, iar acum eu am nevoie de o perioadă în care să mă refac, îmi trebuie o relaţie mai neserioasă, ca să uit prin ce-am trecut". Iar minunea mea de relaţie neserioasă s-a transformat într-una dintre cele mai mari greşeli ale mele, una pe care o regret şi acum. Îmi plăcea un tip, nu extraordinar de mult, dar îmi plăcea. Mai fusesem cu el în urmă cu un an. Şi mai în glumă, mai în serios, îmi găsisem o relaţie neserioasă (aveam să aflu mai târziu că doar din punctul meu de vedere era aşa). După câteva săptămâni, mi-a venit mintea la cap şi am văzut că nu prea îmi trec mie zăpăcelile cu fostul (e extraordinar de frustrant să stai lângă cineva şi să nu simţi nimic; ba chiar să te mai şi gândeşti la altcineva). Şi am zis să-i explic cum stă treaba... Şi mă apuc eu frumuşel să scriu mesajul şi până să-l trimit, primesc eu unul. Ghici ce: "te iubesc..". Eu sunt panicată de fel, dar în faţa cuvintelor astea două venind de la un băiat deja mă fac mică mică de tot... dar asta e altă poveste. Se întâmpla să fie şi Ajunul Crăciunului. M-am simţit mizerabil, n-a mai vorbit cu mine o lună, nici măcar nu aveam curajul să mă uit în ochii lui... Şi mai grav, anul acesta s-a întors roata. Mi-a plăcut de el ceva vreme [după ce mi-a trecut am zis că-mi pun limită de vârstă la băieţi :)) ] până m-a lovit cu "nu pot fi cu tine, îmi iubesc fosta". Ceva gen, ironia sorţii. Aşa am învăţat să stau cuminte în banca mea. Nu prea am eu regrete, dar ăsta cu siguranţă este unul dintre ele. Asta da retrospecţie!
În altă ordine de idei, mă simt mai bine. Ce-i drept, mai am nişte pitici pe creier, mai ales pentru că, pe lângă lucrurile pe care voiam să le aflu, am mai aflat şi altele... Dar nu-mi permit să le reproşez, pt că deh.. mai am nişte urme de bun simţ rămase prin corp.
Ca o concluzie, pentru că mi-a pierit pofta de scris şi oricum am deviat de tot de la ce voiam să spun...: zilele astea mi-am dat seama că niciodată nu renunţăm, de fapt, la speranţă. Nu degeaba e vorba "Speranţa moare ultima doar atunci când crezi.". Oi fi eu mai fraierică, dar dacă timp de o oră şi ceva până m-a luat somnul tot am jurat că eşti ultimul, cred că pot să mai zăbovesc pe aici.. În fond am tot timpul din lume. Unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta este aşteptarea. Dar sunt situaţii în care nu-ţi rămâne nimic mai bun de făcut. Ştii, nu retrag nimic din tot ce am spus. N-am fost rea, am fost... tot ceva cu r. Aveam dreptate când spuneam că eşti altfel. Both ways.

Eu decid când să plec, când m-am săturat. Deci o să-mi văd în continuare de vieţişoara mea. Daaaaaar:


P.S. - să nu uităm de replica incredibilă care mi-a făcut seara (pe lângă căzătura EPICĂ a lui Bogdan): Tu tot o dădeai acolo cu "e ultimul, e ultimul" şi eu mă gândeam.. #$%&, copii,#$%&, copii. Îmi tot fluturau prin faţa ochilor şi cândva o să ai nevoi. Şi-ţi zic: O doamne Andreea, tu nu gandeşti? #$%& copii #$%& copii, cum dracu să fie ultimul ? :)))))))))
if you read this, just let me tell you for the millionth time how thankful I am to you for these two nights >:D<
somn uşor people!

Încă îmi simt coniacul mişunând prin corp. În fiecare por, în fiecare venă. Şi am nişte groaznice dureri de şold. Şi de gât. Şi de spate. Şi cu toate astea, durerea fizică e mic copil pe lândă ceea ce simt inside. Dezamăgire - cred că este cel mai bun cuvânt. Sunt dezamăgită de mine, în primul rând, pentru că tu nu aveai nicio obligaţie faţă de mine, ci doar ai aruncat nişte cuvinte. Mi-e efectiv ruşine de/cu mine. Nu pentru că mi-am dat toţi banii pe coniac, nu pentru că am dormit la cel mai bun prieten al meu, nu pentru că am căutat consolare. Ci pentru că am fost/sunt atât de slabă. Pentru că am strigat cât m-au ţinut plămânii că tu eşti ultimul, că n-o să mai existe o dată viitoare. Pentru că te-am lăsat să mă îndrăgosteşti de tine.

... I think you have assigned me the wrong world >.< ! Pe bune, cineva ar trebui să-mi scoată nişte idei din cap; poate aşa aterizez şi eu pe Terra într-un final. Nu ştiu, poate sunt eu absurdă, poate am aşteptări prea mari de la oamenii din jurul meu. Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le suport. Spre exemplu... într-o seară simt nevoia să vorbesc cu cineva. Te contactez (tu = un prieten apropiat), îţi explic situaţia, iar pe la jumătatea poveştii mă întâmpini cu un "aha", pauză de 10 secunde după care urmează "mda şi uite eu azi am fost colo, am dres, am vorbit, am etc." sau şi mai naşpa "da, e aiurea şi eu am păţit fix la fel şi uite ce s-a întâmplat şi aşa şi pe dincolo". I got newsflash for you. You ain't the centre of the universe!!! Şi nici eu nu sunt. Dar, la naiba, îţi cer 5 minute din timpul tău preţios. Măcar în astea 5 minute ascultă-mi şi mie dramele, lasă-mă să sufăr până la capăt. Nu orice subiect trebuie să conveargă către tine, mai am şi eu nevoie din când în când să vorbesc despre ce simt.
Şi dupaia, mă întrebo de ce nu-ţi mai spun nimic despre viaţa mea. Păi simplu, pentru că nu mereu am chef să fac paralele între vieţile noastre, am şi eu momente critice în care se presupune că un prieten ar trebui să mă asculte şi, eventual, să-mi dea acolo un sfat 2-5-9. De fiecare dată când ai avut nevoie de mine şi mi-ai spus-o, te-am ascultat până te-ai plictisit să-ţi expui gândurile. Şi nu o spun ca un reproş. [ afirmaţile nu sunt adresate unei singure persoane, am întâlnit asta la mult mai mulţi dintre aşa-zişii mei prieteni.]
Again.. poate sunt eu absurdă şi cer prea mult. Mă rog!
Una peste alta, azi am avut o zi relativ bună... Am recitit postarea de ieri; ce-i drept, am fost putin cam radicală,rece, dură,etc. Şi totuşi nu-mi retrag cuvintele. Azi am refuzat să dau explicaţii pentru felul în care mă simt. Pentru că, sincer, n-am niciun chef să fiu compătimită. În concluzie, în intervalul 7:20 - 12:30 nu am scos o vorbuliţă. Chiar a fost un eveniment, având în vedere că nu prea îmi tace gura de obicei. Cred că a fost cea mai mare dovadă de răbdare pe care puteam să o dau, ţinând cont că în ultimul timp chiar lucrez la capitolul "răbdare".
În cursul zilei de azi am trecut prin toate stările posibile: de la tristeţe, enerveare, nervozitate, nelinişte, la amuzament, stare de bine, mulţumire, satisfacţie [am fost singura care l-a bătut pe Bogdan la table şi sunt tare mândră de asta, i-am luat 2 partide >:) :)) ] şi nu în cele din urmă...dor. Destul de aiurea, dar ce pot spune, fă cunoştinţă cu mine!
În final, sunt maxim de mulţumită de noua mea rochie (modificată aproape aşa cum visam eu) şi abia aştept s-o port :D. Mai trebuie doar să-mi găsesc un machiaj drăguţ şi un model de manichiură. Time to rock the world, bitches >:). Now I'm feeling better.

Din greşeală am dat peste nişte mesaje de săptămâna trecută. Şi m-au făcut să zâmbesc. Pentru că mai în glumă, mai în serios, m-ai făcut fericită. Deci, ma' dear, I may have been pissed off, I still do, but, nevertheless, I'm right here waiting for you. Maybe I was a totally bitch , maybe I would love to kill you, but there's something on you that makes me trust you. My bad, but I really hope I won't regret it :).

That was the last time I tried. Now happiness, you run after me, because I am so fucking tired of following you tracks, always one step behind you. I am done. You hope till the end! You make wishes at 11.11! You smile when you see a plane! Because starting now, I don't give a fuck. There will be no "I'd rather hurt than feel nothing at all". I'm so doneeeee. All the people I got close to, were damaged. All of them. I stop wondering if there is anybody there left for me. I will be much more able to deal with loneliness than with a broken heart. That's what I always get.

"...this is the question!" Pot începe prin a spune că mai nou sunt cu cineva. Chiar de o săpămână. Cu băiatul despre care vorbeam atât de frumos într-o postare precedentă. Nu prea ştiu dacă ceea ce avem (sau mai bine zis ceea ce am) este o relaţie. Cert este că, de când l-am cunoscut, timpul trece extrem de încet şi mă bucur de asta. Cred că îl plac un pic cam prea mult şi asta va fi în defavoarea mea în cele din urmă, că doar nah, aşa sunt eu.

Probabil că, dacă vei ajunge să mă cunoşti cât de cât, vei realiza că sunt cea mai încăpăţânată persoană pe care ai întâlnit-o. Şi nu exagerez. Mi s-a spus de multe ori că voi avea de pierdut din cauza asta, dar ca să ajung să fac un compromis (pt cineva), acea persoană trebuie să-mi ajungă mot à mot în străfundul sufletului. Niciodată nu arăt cuiva ceea ce simt sau gândesc dacă acea persoană n-a făcut-o înaintea mea. Nu pot. Nu vreau. E un risc pe care am încetat de mult să mi-l asum.
Spre exemplu, sunt în stare să leşin lângă telefon de dorinţă să îţi dau un mesaj să văd ce faci. Şi cu toate astea, nu îţi trimit. Nu din cauză că îmi eşti indiferent, Doamne fereşte, departe de mine. Ci pentru că, în primul rând, trebuie să văd dacă îţi pasă. I am not the stalker type(sau cel puţin nu aşa pe faţă). Şi oricât de drag mi-ai fi, de ce să fiu eu cea care te caută atâta timp cât tu n-ai avea niciun stres să stai o zi fără să ştii dacă eu continui să respir?
Acum câteva zile, tata mi-a spus ceva care mi-a atras atenţia în mod deosebit: "Nu-ţi pune la încercare prietenii, căci s-ar putea să îi pierzi.". Poate că nu sunt în măsură să testez pe nimeni, dar în anumite momente, ajungi să-ţi pui întrebări de genul "băi, ce s-a întâmplat?" sau "am greşit undeva?".
Sunt de părere că cine îşi dorşte ceva cu adevărat, face tot posibilul să obţină acel ceva. Şi e defectul meu că nu mă mulţumesc cu puţin. N-am cerşit atenţia nimănui niciodată. În fond, de ce aş face-o?!
Şi cu toate acestea, nu-mi pică deloc bine faptul că lucrurile au început să se schimbe. Poate cer eu prea mult fiindcă sunt obişnuită să ofer tot, în momentul în care plac pe cineva. Poate că e prea devreme. Poate că nu ştiu. Mi-ar prinde bine nişte lămuriri,sincer. Dar n-o să le cer. Ia ghici de ce :)).


Imaginea aceasta mi se pare semnificativă pentru ultima perioadă. Şi mi-am mai adus aminte de o frază: "Don't make her fall if you're not planning to catch her.". Şi asta la fel de semnificativă.
Şi una peste alta după ce îţi oferă lapte şi miere e cam greu să te reobişnuieşti cu apa şi lămâia.

perfect din inimă: 

P.S. - Azi am realizat cât de mult semeni cu prima mea iubire. La glume, la scris, la expresii, la înfăţişare, la vocabular, mai nou la felul în care te porţi cu mine. O fi zodia de vină. Şi totuşi e frustrant şi mă sperie în acelaşi timp.

Ştiu că am luat o mini-pauză şi sinceră să fiu nici nu ştiu de unde să încep...

...mai e până departe?!?!? Cu toţii ne punem întrebarea asta cel puţin o dată la două zile. Fiecare dintre noi are un ideal, un ţel, fie provizoriu, fie pe termen lung. Aşteptarea şi incertitudinea sunt cele mai "nenorocite" stări omeneşti. "They bite you in the ass".
Azi m-am simţit fericită. Fiindcă (...) Nu sunt 100% sigură că a fost vorba de fericire. Poate a fost doar mulţumire de sine, sau satisfacţie, sau pur şi simplu o stare de bine. Dar până la urmă poate cineva să pună nişte limite bine definite fericirii? Mă îndoiesc. Fiecare o simte la un anumit nivel, cu o anumită intensitate, într-un anumit cadru. Realizezi că ai fost fericit abia când ieşi din starea de beatitudine; când ai redevenit fie plictisit, fie leneş, fie mohorât. Şi atunci te întrebi: ce te-a făcut fericit în acele 347815642396 secunde cât ai avut încrustat pe faţă un zâmbet cât Marele Zid Chinezesc?
Cel puţin o dată pe zi, un lucru neînsemnat te face fericit şi, involuntar, îţi plantează pe faţă un zâmbet de o naturaleţe izbitoare. Un zâmbet frumos (în adevăratul sens al cuvântului), frumos prin simplitatea lui şi, mai ales, pentru că vine din suflet. Eşti fericit fără să îşi dai seama. Avem parte de atâtea momente de fericire, dar nu suntem capabili să le recunoaştem pentru că le considerăm prea simple. Atribuim cuvântului "fericire" înţelesuri atât de complexe încât ne irosim întreaga viaţă căutând un sentiment idealizat până la înăbuşire. Este adevărat că detaliile ne fac să vedem viaţa într-o manieră interesantă, dar este şi mai important să ne situăm la o distanţă care să ne permită să păstrăm imaginea de ansamblu. Complementarism.
Ce înseamnă de fapt fericirea? Echilibru. Mulţumire sufletească. Împlinire.
Acum revenind la motivul fericirii mele efemere de astăzi (propriu-zis de ieri pt că e trecut de 12). Am spus într-un post anterior că îmi place fotografia. Pe Facebook am un album "Hobby" numai cu poze realizate de mine şi care mi-au plăcut în mod special. Am primit până acum mai multe comentarii de genul "felicitări" "frumoase poze" "ai talent", dar astăzi o fată a mai adăugat ceva şabloanelor de mai sus. Şi anume: "poate îmi faci şi mie nişte poze". La început nu am ştiut dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar afirmaţia în sine m-a bucurat. Faptul că cineva mi-a afişat posibilitatea dorinţei de a i se face poze de către mine, e enorm pentru mine. Am vorbit după aceea cu persoana respectivă şi a zis că vorbea serios. Imediat după starea de fericire sau orice ar fi fost, a urmat starea de îngrijorare: n-am cine ştie ce aparat, dacă n-or să-i placă? dacă mi se strica zoom-ul de tot? dacă nu e vremea bună? dacă e înnorat? (e vb de weekend-ul viitor) dacă se aşteapta la nişte poze de o calitate profi?
M-am apucat să citesc serios despre tehnica portretelor şi să analizez cât mai multe poze ca să-mi dau seama ce (nu) trebuie să fac, ce ar avantaja-o în funcţie de trăsăturile fizice. Am încercat să-mi fixez nişte cadre în cap şi mâine o să mă străduiesc să pun totul pe hârtie.
Cred că m-am entuziasmat cam repede, dar... din toată afacerea asta nu am ce să pierd. Dacă se răzgândeşte până weekend-ul viitor, eu rămân cu cunoştinţele :D
Mă duc să dorm. Somn uşor şi vise plăcute }{



P.S. - a plouat în sfârşit!!! poate că din această cauză am avut aşa o stare bună de spirit azi... bine ai venit, toamnă :) şi frig.

Mi-e dor de o ploaie... n-a mai plouat de pe 1 septembrie şi deja încep să simt lipsa picăturilor. Vreau să stau la fereastra şi să mă uit cum plânge cerul afară... ce egoistă sunt!! Vreau să vad vremea aia mohorâtă şi deprimantă, pe placul sufletului meu. Să plouă, să plouă, să plouăăăăă. Sunt ca un copil mic care şi-a pierdut jucăria preferată. Sau care s-a pierdut pe sine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine... refuz să cred că e tu eşti responsabil pentru asta. În mare parte eu sunt vinovata. Ai şi tu partea ta de vină, ce-i drept, daaaaaar...
M-am pierdut undeva pe drum şi aş da orice să ştiu unde... De cele mai multe ori ploaia mă ajută să mă regăsesc, dar acum nu e ea de găsit nicăieri. O picătură să pice şi e suficient. La tembelizor au zis că o să plouă sâmbătă, sper să nu se fi înşelat. Oricum aşteptam weekend-ul ăsta ca pe pâinea caldă, din mai multe motive...

Mi-am adus aminte de o postare pe care am citit-o acum ceva timp şi care lansează mesajul: "Tu te-ai întrebat vreodată cine eşti?". Eu n-am făcut-o niciodată pentru că din anumite puncte de vedere mi-e frică de ce aş putea descoperi. Acum găsesc că este momentul potrivit să o fac, în sfârşit... Vrei să ştii cine sunt cu adevărat? Eşti sigur că îţi doreşti asta aşa de mult? Ce-i drept nişte rânduri pe blog nu te pot ajuta decât să-ţi faci o părere de ansamblu, dacă vrei mai mult va trebui să petreci ceva timp cu mine...
Şi totuşi, uite cine sunt eu:
Sunt mult prea orogilioasă şi încăpăţânată; de cele mai multe ori mi se pare de neconceput să las de la mine. Am mai spus-o şi înainte că o să fie un eveniment când cineva mă va face să renunţ, fie şi pentru moment, la cele două atitudini... Vorbesc mult. Foaaaarte mult. E un fel de a doua natură a mea. Îmi place să ascult. Consider că e o adevărată artă să ştii să asculţi. Mă enervez când văd că cineva întrerupe în mijlocul unei povestiri ca să spună "vai, dar uite că şi eu am păţit la fel cu x". E urât şi nu se face. Gen: "I got newsflash for you: you ain't the center of the universe!!!"
Sunt săritoate. De fiecare dată când cineva are o problemă, stau şi ascult şi încerc pe cât posibil să sprijin persoana respectivă, fără să mă duc mai târziu să împraştii ceea ce am aflat. Cred că e foarte important să fie cineva "acolo" pt tine; cel puţin eu ştiu cum a fost să nu fie... Nu fac naveta de la X la Y. Nici din punct de vedere al relaţiilor, nici în ceea ce priveşte prietenii. Dacă mi-ai spus un lucru, rămâne acolo.
Nu suport să mi se spună se să fac sau să fiu condusă. Îmi place să conduc, să domin, cu toate că aş fi un tiran. Şi, involuntar, îmi iubesc dominatorii. Nu-mi place să fiu aprobată la fiecare pas; vreau să fiu contrazisă, să port discutţii în contradictoriu (evident, argumentate).
Sunt fixistă. Eşti cu mine sau împotriva mea, nu poţi găsi o cale de mijloc în privinţa asta. Până acum am crezut că lucrurile pot fi albe sau negre, dar cu timpul am realizat că toate sunt gri... Şi cu toate astea, învăţ din greşeliile trecutului.
Iubesc muntele şi tot ce este legat de el, inclusiv libertatea şi, uneori, singurătatea. Nici marea nu-mi displace, dar mai bine mă simt la munte.
Cea mai mare greşeală pe care o poţi face în faţa mea este să mă minţi sau să mă înşeli. Cu siguranţă ajung să iert cu timpul, dar "things will never be the same again".
Sunt naivă şi am avut de suferit din cauza asta. Sunt deosebit de sinceră (uneori mai sinceră decât ar trebui) motiv pentru care le cer şi celor din jurul meu acelaşi lucru.
Cred în dragoste la prima vedere (been there, done that) şi nu sunt adepta relaţiilor "de dragul de a fi". Nu mă pot îndrăgosti la comandă de cineva, dacă nu mi-a plăcut acea persoană din prima clipă în care am văzut-o... trebuie să fie scânteia aia, ştiţi voi despre ce vorbesc.
Nu cred în coincidenţe, totul e scris să se întâmple într-un anumit fel şi e cineva acolo Sus care are grijă de noi toţi...
Sunt repezită şi uneori neatentă, alteori profundă, dar întotdeauna atentă la detalii. Las de dorit la capitolul răbdare. Îmi pierd cumpătul imediat; ca să fiu calmă şi concentrată, acel ceva/cineva trebuie să-mi placă deosebit de mult! Dar cineva m-a învăţat că răbdarea nu este neapărat ereditară, o poţi învăţa cu timpul. Şi sunt dispusă să încerc să o fac.
Trec de la o stare la alta într-o secundă. Sunt imprevizibilă. Nu suport să aştept, dar îmi place să mă las aşteptată.
Am nişte hobby-uri cam ciudate: îmi place să trag cu arcul (în general fac asta atunci când sunt nervoasă), să merg cu tata la pescuit (mi-a promis că o să mă ia o data şi la vânătoare), să mă uit cu binoclul la stele şi la lună. Şi acum unele mai normale...: îmi place fotografia (foarte mult!!!), şi mi-ar plăcea să fac nişte cursuri ca să învăţ cât mai multe despre ea ca artă, sau cel puţin să am pe cineva care să mă înveţe.. nu dispun de suficienţi bani ca să îmi iau un aparat mai performant (deşi m-am apucat să strâng pentru un Nikon D3000) şi momentan mă mulţumesc cu ceea ce am. De asemenea, îmi place foarte mult chimia. Aş fi capabilă să-mi fac un mini-laborator în beci, dar nici măcar nu cred că e legal :)). Când mi-am descoperit pasiunea asta, mama nu m-a luat în serios până n-a văzut că am renunţat la timpul petrecut la pc în favoarea celor petrecut printre culegeri... Şi îmi mai plac limbile străine, în special franceza. Are ceva special, melodios, nu ştiu.. Până în clasa a 10a nu suportam să aud cuvântul "franceză" şi mama s-a tot ţinut de capul meu să o învăţ. Când a renunţat, am avut eu o revelaţie şi m-am apucat de pregătire. Parcă aş fi făcut-o la ambiţie, dar n-a fost aşa. De fapt, nici nu ştiu ce a fost.
Da, asta e cel mai important: sunt o persoană ambiţioasă. Fac orice ca să ajung acolo unde îmi propun. Mda, şi asta ţine un pic de încăpăţânare, mândrie şi orogliu...
Şi ar mai fi multe de spus despre mine, dar îţi las "plăcerea" de a le descoperi singur, dragă potenţial cititor.

Mă duc să citesc. Scarlett de Alexandra Ripley.

Noapte bună!


P.S. - de ce a trebuit să mă cauţi tocmai când am decis să renunţ la tine? sau mai bine zis de ce a trebuit să-mi recuperez numărul tocmai acum. eram foarte foarte hotărâtă s-o las baltă. deh, life is messy, that's how we're made :)

pot incepe prin a spune ca sunt extenuata, am ajuns acasa la 10, fiind plecata de la 7 jum (de dimineata)... deci rogu-va scuzati-mi eventualele incoerente. in seara asta chiar simt nevoia sa scriu pentru ca am realizat un lucru cu adevarat important, pe care, sincer, mi-ar fi placut mai mult sa nu-l sesizez.

A mai observat cineva că astăzi norii au fost mult mai aproape de pământ decât de obicei? Sau a mai văzut cineva ce bucăţică frumoasă de lună am avut azi? Sau ce vânt cald a bătut spre seară? Sau ce apus multicolor a fost?(răsăritul nu l-am prins că m-am trezit la 1). Poate sunt eu prea atentă la detalii, dar îmi place să fiu aşa...
Deci azi am învăţat o lecţie deosebit de importantă: de câte ori foloseşti maşina de spălat, scoţi furtunul de evacuare... Am intrat în baie fix în momentul în care se dezlănţuia acolo o fântână arteziana :)) deh, învăţătură de minte. ori nu ma mai apropii de maşina de spălat o lună, ori pun un post-it pe ea.
În altă ordine de idei aveam de gând să mă uit la The exorcism of Emily Rose, dar având în vedere că e 1 fără 25 cred că o las pe mâine. sincer acum n-am niciun chefuleţ să-mi transpun suferinţele pe blog aşa că o să povestesc mâine ce şi cum..



still miss you :p