Me Vs. Reality

memories never die. but neither does my pride :)

E o lume de fraieri. Nu exagerez deloc când spun că m-am săturat să trăiesc aici. Tuturor li se citește ipocrizia pe față. Cred că astăzi am atins stadiul maxim de indignare (pe mai multe planuri). Am o problemă cu oamnii lipsiți de demnitate. Genul de oameni care afirmă „n-o să (mai) fac asta niciodată” sau ”nu mai vorbesc cu X never again”. Fraților, nu mai faceți afirmații de dragul de a fi cuvinte în aer. N-aș putea să spun că situația nu are și o micuță insignifiantă tentă personală. Există persoane de la care aș fi avut așteptări mai mari în ceea ce privește menținerea poziției într-o situație. Și aici chiar n-au nicio treabă chestiile sentimentale.
Adevărat este și că sunt eu fraieră că mă consum pentru asemenea situații, dar îmi provocați silă. Nu știți decât să vă dați după cum bate vântul. Este practic imposibil să fii fericit într-o asemenea lume.

Next on the list: niciodată nu vei putea iubi două persoane la fel (fie fete sau băieți). Este mai mult decât evident că pentru una din cele două vei manifesta „sentimente” mai puternice decât pentru cealaltă.
Nu că ar avea vreo legătură, dar voiam să ajung la ideea că nu suport să fiu mințită. Dar până acum n-am întâlnit pe nimeni să nu o fi făcut. De fapt, greșesc; am întâlnit o singură  persoană. Deși, nu este timpul trecut.

A world full of natural born losers and I will be their queen as long as I give a fuck about them. This stops now!

mot à mot scumpicilor: 

Deci cu tot frigul de afară, vremea mi se pare genială. Doamne, de când tot aştept asta... Plus că de o săptămână încolo este ceaţă în fiecare zi şi, pur şi simplu, ador să mă uit pe geam. Şi-mi mai place tare mult când umblu prin frig o perioadă însemnată de timp şi dupaia intru la căldură. Ce poate fi mai plăcut? Ah.. o ciocolată caldă cu caramel sau un vin fiert!! Abia aştept să ningă. Şi vreau să vină mai repede Crăciunul. Chit că anul acesta sunt singură.
Am realizat azi că nu.mi doresc să plec de acasă prea curând. Cu toată nevoia aia disperată de "independenţă", parcă îmi place când dimineaţa mă aşteaptă mâncarea drăguţ aranjată pe farfurie, cafeaua vânturată până s-a răcit ca să o pot bea, maşina la poartă la profa de francă atunci când e (sau nu) ger de crapă pietrele, iar lista poate continua.
Şi totuşi îmi lipseşte ceva. Hai cu Crăciunul ăla o dată. Chit că am rămas fără Santa. I wanna feel the joy :)). Şi desigur, dorinţele de Crăciun ♥.

2 songs for tonight:
- sunt blocată pe ea de aseară

  - it reminds me of last year. and of smth else.

P.S. - erasing always works :D.

Hmm.. n-am mai scris în ultimele zile. Am ajuns la concluzia că dacă nu scriu nimic sentimental, nu am ce scrie. Ce noroc că încă păstrez un jurnal scris. Fac pariu că peste câţiva ani va fi mult mai valoros decât blogul ăsta.
Daa.. deci vorbeam mai devreme cu o cunoştinţă despre ideea de a "şterge pe cineva din memorie". Ea zice că nu se poate. Sau cel puţin că n-ai cum să ştergi pe cineva din inimă. Uhm... asta depinde de cât de mult ai ţinut la persoana respectivă. Mi-au venit în minte nişte versuri: "Old loves, they die hard/ Old lies, they die harder.". Este adevărat că există persoane pe care nu le uiţi niciodată, clar nu voi nega asta. Dar există şi persoane care de bine de rău trebuie să fie alungate. Motivul?! Mai mult ca sigur au făcut ceva naşpa. Dacă nu te înverşunezi puţin împotriva persoanei în cauză, e cam greu să nu te mai gândeşti 24/7 la el/ea.
Important este nu să uiţi de existenţa respectivului, ci să îl faci să conteze mai puţin pentru tine. mda, nici asta nu este foarte uşor de realizat. E greu, nu imposibil. Se recomandă a se începe prin invisible pe mess, apoi ştergerea din lista de mess, urmată de ştergerea din lista de facebook/google+/twitter , apoi numărul de telefon. Ce pot să spun, sunt pe drumul cel bun. Şi nu în cele din urmă, găsirea unei activităţi care să ne ţină creieraşul ocupat toată ziulica. (eh, o activitate sau o persoană, asta e discutabil :D). Vorba vine, cui pe cui se scoate.
Concluzionând, cred că este pentru prima dată când sunt recunoscătoare că lumea vorbeşte mai mult decât ar trebui. Aşa aflu mai mult decât îmi doresc. Una peste alta, m-am lămurit şi de data asta şi, cu siguranţă, prefer să-mi bag un băţ în posterior decât să fiu vreodată nevoită să-ţi adresez un cuvânt.



P.S. - aseară la 22.22 au expirat cele 13 zile. I am finally free!

Top instrucţiuni ridicole:

1. Avertismentul găsit pe un iaht sună astfel: “Nu folosiţi flacăra unui chibrit sau altă sursă de foc pentru a verifica nivelul combustibilului din rezervor”.
2. Indicaţia de pe un bilet de loterie spunea: “Nu călcaţi cu fierul”.
3. A fost găsit pe o maşină de spălat următorul avertisment: “Nu introduceţi nicio persoană în acest aparat”.
4. În manualul de instrucţiuni al unui telefon mobil scria cât se poate de clar: “Nu uscaţi aparatul în cuptorul cu microunde”.
5. Pentru părinţii mai neglijenţi din fire, producătorii de cărucioare au considerat necesar următorul mesaj: “Scoateţi copilul înainte de pliere”.
6. Broşura unui uscător de păr specifică: “Nu utilizaţi aparatul în timp ce dormiţi”.
7. Pe pungile unor produse congelate era urmatoarea sugestie de preparare: “Decongelaţi”, în timp ce pe ambalajul unui tip de budincă scria: “Acest produs va fi cald odată reîncălzit”.
8. Un set de beculeţe chinezeşti afişa următorul avertisment, cât se poate de serios: “Atenţie! Instalaţia poate fi folosită numai în interior sau exterior”.

uhm... şi stai! asta nu e tot.. Cum reacţionează românul când găseşte un proiectil în timp ce sapă? Hmm.. îl taie cu flexul sau îl freacă cu şmirghelul. Ce face românul cu o petardă? Bagă bormaşina în ea... Nu ştiu ce credeţi voi, dar eu sunt pur şi simplu şocată acum că am dovada a cât de imbecili pot fi oamenii. Nici măcar nu ştiu de ce mă mai miră.

"La mulţi ani, Beticutz!!". Aseară am fost la una dintre cele mai frumoase petreceri de până acum. A meritat din plin să particip, m-am distrat grozav. Am cunoscut câţiva oameni interesanţi.. despre care mai auzisem diverse lucruri cu toate că nu îi cunoşteam. Pot spune că am rămas destul de surprinsă, nu numai de ei, ci şi de mine. N-o să dezvolt subiectul acesta :).

Ori sunt eu defectă, ori nu m-am născut unde trebuia. În fiecare zi văd din ce în ce mai multe exemple de idioţenie şi prostie în jurul meu. Atât de multe încât mi-e efectiv silă de oameni.
Se pare că materialismul e în floare. Tocmai am venit acasă din oraş, unde am fost la un suc (apă plată) cu o amică.
Uhm... totul a fost ok până a recunoscut că, într-adevăr, este o materialistă, că s-ar cupla cu un tip doar pentru bani chiar dacă respectivul nu o atrage în niciun fel. Efectiv n-am cuvinte. Mi-aduc aminte că acum vreo doi ani cineva mi-a reproşat că am fost cu X doar pentru banii lui. Reacţia mea a fost ceva de genul: "Vrei să spui că îl dau banii afară din casă?". Pe scurt, până la momentul respectiv eu habar n-aveam că am fost cu un tip cu bani. Şi totuşi trecuse mai bine de un an de când mă îndrăgostisem de el. Niciodată nu m-a impresionat starea materială pentru că nu o consider un aspect deosebit de important. Mare chestie, n-am nevoie să-mi plătească o apă plată. Decât să mă duc într-un local alături de alte nshpe persoane, prefer să mă plimb pe o străduţă goală. Şi în condiţiile astea nu mai dă nici banii pe apa mea plată. N-are maşinuţă să vină să mă vadă? Mare chestie, există maxi-taxi. Că doar nu-i amorţeşte poponeţul imperial într-un mijloc de transport public. În altă ordine de idei, starea materială este ultimul lucru de care mă interesez când cunosc un băiat nou. Cred că cel mai bun exemplu e fostul meu prieten. Un fel de: x - "ştii, pe lângă farmec lui, poate mai e atrasă şi de bănuţi.."; eu: (-.-)*. Voiam să subliniez faptul că este foarte uşor să te îndrăgosteşti de cineva fără să ai habar de starea lui materială. Una peste alta, nu dau doi bani pe asta. Poate doar dacă i se reflectă în comportament. Mă rog.
Un alt aspect: nu suport ca o fată să vorbească mai urât ca un băiat. Bine, că mie oricum nu-mi place când un băiat vorbeşte cum îi vine de faţă cu o fată... dar când se schimbă rolurile deja sunt întrecute limitele oricărei bucăţele de răbdare pe care o posed.
Mi s-a luat de yahoo messenger. E aşa de plictisitor. N-am mai intrat în ultimele zile şi nici nu am de gând să o fac. Mereu pierd timpul vorbind aceleaşi lucruri banale care chiar nu au nicio importanţă. Cine vrea să dea de mine, mă găseşte la telefon. Nu stau în Congo.

Cred că mă bag la somn. Am aberat destul pe ziua de azi. Somn uşor şi... poate vise plăcute; ale mele se tot repetă în ultima săptămână şi asta devine cu adevărat bolnav... Începe să-mi pară rău că nu le pot controla. Sau poate chiar puţin bine. Hmm.. whatever.



P.S. - Am un imens chef de a mă certa cu toată lumea. Sunt foarte foarte foarte pusă pe ceartă în seara asta. Mama deja a abandonat.

S-ar spune că ziua de azi trebuia să fie memorabilă doar datorită datei. 11.11.11. Interesant, nu? Mai ales dacă te mai şi uiţi la telefon la ora 11:11. Numai bine de pus dorinţeee... Şi evident că nu m-am putut abţine. Ca să fiu sinceră, nici n-am vrut să mă abţin. Cine ştie, poate someday se va împlini. Who knows?!
Ce m-a intrigat în ultimele zile.. Uhm, oamenii n-au nicio treabă cu civilizaţia. Şi mai au curajul să se vaite că e ţara asta unde e... Ce-ar fi să începeţi drăguţilor să nimeriţi coşul de gunoi când aruncaţi o hârtie (mai ales când aruncaţi de la 1 km, că doar e greu pt român să ţină o hârtiuţă în buzunar până ajunge lângă un coş de gunoi...) şi să învăţaţi dracu' să staţi la coadă. Zicea o gagică azi că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Ehm.. sunt parţial de acord cu ideea. Dar când vine vorba de reguli de disciplină, organizare, am şi eu oarecare pretenţii de la umanitate. Că dacă n-ar fi reguli, ar fi un haos total. Dar, ce să zic, avem reguli şi tot un haos este. Că se dau "dăştepţii" rebeli. Sunt momente în care abia aştept să zbor din fundul ăsta de ţara către un loc mai civilizat... Germania, Anglia, America, stuff like that.
Şi mă mai enervează că oamenii chiar nu fac diferenţa între "vreau să fiu cu tine" şi "vreau să fiu (cu cineva)". Nu sunt de acord cu ideea de hai să ne combinăm de dragul de a fi cu cineva. Normal este să ajungi să fii cu cineva pentru că placi persoana respectivă, nu pentru că îţi place să-ţi placă. Este o diferenţă cam atât de mare între "plac" şi "o plac". Mă rog, that's my point, but I guess some people cannot live without "being" together with someone, either they like a looooot that person, or not.
Numărul 3: prea multă compătimire strică. La un moment dat mi se face silă de-a dreptul. Ieri am purtat nişte discuţii referitoare la un fost prieten (mă rog, la un anumit fost prieten) cu nişte prieteni de-ai lui (unul fiind un bun prieten de al meu, celălalt o cunoştinţă proaspătă). Şi ca un începutul discuţiei cel de-al doilea spune la un moment dat, într-un context prea puţin important: "ştii, replica asta îmi aduce aminte de ... uhm... nu mai contează". Nu m-am prins pe moment, pentru că habar n-aveam că ştie vreun detaliu al "poveştii minune". Şi evident, am întrebat despre cine e vorba. Răspunsul: "oh... păi... uhm.. scuze Andreea." după care urmează numele. Am rămas interzisă. Nu mă deranja că era vorba despre el din moment ce nu mai am nicio treabă cu el şi chiar nu mă interesează, dar nu înţelegeam efectiv rostul eschivării. Adică acum pe bune, chiar nu am nevoie să fiu protejată de chestiile astea, având în vedere că I am so over it. Mi se pare destul de eronată concepţia conform căreia după ce ai iubit pe cineva este prcatic imposibil să nu suspini când îi auzi numele. Wrong. Nu prea sunt adepta ideii de comparaţie între băieţii pe care i-am avut mai mult sau mai puţin lângă mine. Dar una peste alta a trecut suficient timp ca să-mi revin, iar 3 ani şi 3 luni au fost arhisuficiente, până şi pentru mine.
Am realizat că erau o grămadă de persoane care-mi ştiau "dramele". Deci a cam sosit momentul să scurtez lista de "sharing". Pentru binele meu.
Şi nu voi explica titlul. Nu cred că se va prinde nimeni de semnificaţia lui. Poate amatorii de seriale cu doctoraşi :).

n-am nimic mai mult de zis!

De astăzi fac schimbări în viaţa mea. Am început prin a mă tunde. Acum continui cu tine. Nu mai aştept nimic de la tine. Sau de la oricine altcineva. Nicio aşteptare = nicio dezamăgire. And tomorrow I won't be giving a fuck. I'm Andreea, nice to meet you :).

...of broken hearted. A început. Mă simt neputincioasă şi vulnerabilă în acelaşi timp... Dacă aş putea i-aş ajuta pe toţi. Toţi cei mai buni prieteni ai mei au probleme de genul.. cu mine în frunte. Astăzi am văzut tot ce se putea. Mi-am privit unul dintre cei mai bun prieteni (aparent cel mai insensibil om) admiţând faptul că iubeşte. L-am văzut şi pe celălalt cel mai bun prieten al meu cum este distrus de cât de mult iubeşte. Apoi mi-am privit cea mai bună prietenă cum este distrusă de faptul că nu poate iubi. Şi apoi te-am văzut pe tine... Aş da orice să vă pot ajuta, dar mă simt aşa neputincioasă... Nu suport să văd persoanele dragi mie suferind. Pot să vă asigur de sprijinul meu necondiţionat. Şi aş face orice să va fie mai bine...
Şi în cele din urmă m-am văzut pe mine. Din seara asta am de gând să încep să-mi caut echilibrul. Şi eu sunt o broken hearted din toate motivele posibile. Aşa am fost dintotdeauna şi am ajuns la un moment dat să mă complac în starea asta. Dar nu se mai poate. Toţi au avut dreptate în ceea ce mă priveşte. Şi accept asta. Sunt o fraieră pentru că pun suflet prea repede. Asta e natura mea. Nu pot s-o schimb, pot doar s-o reprim. În ultimele zile am ajuns la concluzia că cel mai obositor lucru este să-ţi reprimi sentimentele. Te extenuează, te distruge la interior. Te dezumanizează.
Aceasta va fi ultima postare de genul. N-o să-mi mai pun sufletul pe tavă în faţa nimănui. Şi cu ocazia asta o să-mi dau un ultimatum. Mie.. şi ţie. Tot ce mi-am dorit de la viaţa asta a fost să fiu fericită. Aş fi dat orice pentru asta.

That would be me, I guess.
După nenumărate încercări, am reuşit şi eu să-mi fac timp să citesc mai mult de 5 pagini din ceea ce se presupune a fi una dintre cărţile mele preferate: Scarlett de Alexandra Ripley, continuarea de la Pe aripile vântului. M-am regăsit de foarte multe ori în situaţiile prezentate şi în temperamentul personajelor. Ciudat, semăn cu Scarlett, dar semăn şi cu Rhett. Una peste alta, pot spune că am o personalitate ezoterică.
Cam care este ideea... Rhett şi Scarlett sunt căsătoriţi. La început Rhett s-a îndrăgostit nebuneşte de Scarlett, dar ea credea că-l iubeşte pe Ashley. Când ea a realizat care-i sunt de fapt sentimentele, adică îl iubea pe Rhett, acesta din urmă îşi face bagajele şi pleacă... Scarlett este hotărâtă să îl aducă înapoi cu orice preţ, aşa încât se stabileşte la mama acestuia, în Charleston. Rhett încearcă pe cât posibil să o îndepărteze pe Scarlett şi, deşi o tratează afectuos în societate, în realitate o respinge în cel mai dureros mod.  După zadarnice încercări de a-i dovedi dragostea ei profundă, cei doi stabilesc de comun acord clauzele divorţului şi un ultimatum pentru şederea lui Scarlett în Charleston. Foarte aproape de plecarea ei, Rhett acceptă să îi ofere soţiei sale o plimbare cu barca. Sunt prinşi de furtună, iar Rhett face tot posibilul să o salveze pe Scarlett, cu devotamentul unui soţ realmente iubitor. Când ajung în siguranţă la ţărm, Scarlett primeşte în sfârşit dovezile de iubire după care tânjea. Însă, în momentul în care îl confruntă pe Rhett, acesta găseşte tot felul de scuze patetice, dar sfârşeşte prin a-i mărturisi:
"Da, într-adevăr te vreau, sunt bolnav după tine. Eşti o otravă în sângele meu, o boală a sufletului meu. Am văzut oameni care au nevoie de opium aşa cum am eu nevoie de tine. Ştiu ce se întâmplă cu un drogat. Devine sclav şi apoi este distrus. Asta era să mi se întâmple şi mie, dar am scăpat. N-o să risc din nou. Nu vreau să mă distrug din cauza ta."
Această mărturisire vine de la o persoană deosebit de puternică, orgolioasă şi mândră. După aceste replici, el dispare şi singurul semn pe care Scarlett îl mai primeşte de la el este o scrisoare, a doua zi după întâmplare:
"Nu pot spune nimic despre ce s-a întâmplat ieri, în afară de faptul că sunt profund ruşinat şi că îmi pare rău că am fost cauza unei primejdii atât de mari pentru tine. Curajul şi vitejia ta au fost cu adevărat eroice. Întotdeauna te voi privi cu respect şi admiraţie. Regret amarnic tot ce s-a întâmplat după ce am scăpat din greaua încercare. Ţi-am spus lucruri pe care nici un bărbat n-ar trebui să le spună unei femei şi purtarea mea a fost vrednică de dispreţ.
Nu pot totuşi să neg adevărul celor spuse. Nu trebuie să te mai văd niciodată.
Conform înţelegerii noastre, tu ai dreptul să rămâi în Charleston, în casa mamei mele, până în aprilie. Sper sincer că nu vei decide să faci aşa, pentru că eu nu voi vizita nici casa din oraş, nici Dunmore Landing, până ce nu voi primi ştirea că tu te-ai reîntors în Atlanta. Nu mă poţi găsi, Scarlett. Nu încerca.
(...) Te rog să accepţi sincerele mele scuze pentru tot ce priveşte viaţa noastră comună. N-am vrut să fie aşa. Îţi urez un viitor mai fericit."

Morala: cei care mă cunosc destul de bine îşi vor da seama de ea numai citind titlul.
E mai bine aşa.



"I wanna say I do... The question is.. do you?"

Aceasta este controversa zilei. Mai în glumă, mai în serios toată ziua ne-am ciondănit asupra ideii existenţei destinului. Păăăi eu cred că există, într-o oarecare măsură. Nu spun că aşa este, ci asta e doar părerea mea, la care am dreptul orice ar spune cei din jur.
N-o să argumentez de ce există, ci o să încerc să arăt de ce nu lipseşte. Majoritatea au spus "nu cred în destin şi punct. fac ce am chef.". Eu nu cred că e chiar aşa. În principiu, nu cred în coincidenţe. Totul se întâmplă cu un scop, fie că îl vedem, fie că nu. Dacă nu există destin, care este menirea omului pe Pământ? A apărut doar de dragul de a exista? Faptul că noi nu avem minţile suficient de ascuţite ca să ne dăm seama de unele lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Eu nu ştiu dacă, până acum, cineva a fost capabil să justifice de ce primatele au evoluat la "stadiul" de om. Poate se va spune că a găsit condiţii favorabile. Apariţia acelor condiţii a avut ca scop creerea unui cadru propice pt "dezvoltarea" omului.
De cele mai multe ori ni se oferă un cadru; mai departe, este treaba fiecăruia cum alege să-l folosească. Aici intervine (cică) conştiinţa umană. Adică, pe scurt, ai puterea de a alege ce să faci. Mai devreme sau mai târziu deciziile tale te aduc exact acolo unde trebuie să ajungi.
Nu crezi în destin? Chiar nu crezi că ai o menire în viaţă? Dar ce eşti tu, fiul ploii? Start considering that!
În plus, dacă n-aş crede că destinul vine de undeva de la a higher power, înseamnă că mi-l fac cu mâna mea şi eu sunt responsabilă pentru orice se întâmplă. Ce-i drept, destinul poate fi văzut ca o scuză, de genul "n-a fost să fie şi gata". Spre exemplu, mi-aduc aminte că mi-a povestit un..hmm să-i zicem prieten, acum 2 ani că un tip a vrut să se sinucidă şi s-a aruncat de la al nshpe-lea etaj. Okay, omul şi-a desenat soarta cu mâna lui. Problema a fost cu aterizarea. A picat pe un alt tip. Şi sinucigaşul a supravieţuit. Cât despre "norocos", nu putem spune acelaşi lucru. Şi cam cu ce a greşit omul acela? Se plimba liniştit. Cine s-ar fi gândit că o să aterizeze cineva în capul lui?
Cam asta e treaba cu norocul. Când am terminat clasa a 8a, învăţătoarea ne-a urat în primul rând "un dram de noroc" pentru că fără el, nu poţi face nimic. Crezi în noroc, implicit crezi în destin. Este o relaţie de interdependenţă. Coexistă şi nu pot fi separate. De ce ţi-ai mai dori să ai noroc într-o chestie atâta timp cât tu eşti ferm convins că tot ceea ce se poate întâmpla depinde în totalitate de tine?
În plus, tot pe aici se situează şi speranţa. Consider că este imposibil să speri la mai bine atâta timp cât nu crezi în destin. Dacă vrei ca lucrurile să îţi meargă bine, fă-le cu mânuţa ta dacă tot eşti stăpân pe propriul destin. Ah, stai! Nu prea poţi.
Şi încă ceva... dacă soarta omului este croită strict de acţiunile acestuia, cum puteţi explica faptul că inspiraţia are un rol semnificativ în evoluţia acestuia? O replică spusă la momentul potrivit, o operă literară de valoare, maxime celebre. Nu e ca şi cum omul îşi poate controla muza. (una peste alta a mea chiar are nevoie de mici reparaţii şi retuşuri).
Concluzionând, fie că e vorba de Dumnezeu, Alah, Iluminati sau cine ştie ce alte entităţi sau organizaţii, există cineva, undeva care ne urmăreşte, care veghează, care ne pune la încercare. Şi sunt lucruri pe care omul nu are capacitatea să le oprească. De cele mai multe ori omul se sperie de ceea ce nu înţelege, de lucrurile la care nu poate găsi o explicaţie firească.
Well, all in all, that's my point. I believe I am being taken care of :).

Ehm, mă simt ca şi cum aş fi făcut o compunere argumentativă pentru profa de francă. Până la urmă cred că o voi traduce şi i-o voi duce pe post de temă. O dată în viaţă găsesc şi eu un subiect mai plăcut pt o nenorocire de eseu >.<

Sunt defectă. Mi-au venit rezultatele analizelor. Nu-mi vine să cred... Trebuie să fie ceva greşit. Concluzia este că sunt defectă. Cică sunt perfect sănătoasă. N-am avut niciodată analize aşa bune -__-. Come on, people, what's wrong you? Îmi curge nasul ca o biuretă stricată, mănânc cât o vrabie şi sunt sănătoasă?! Acum 3 săptămâni aveam în gât un streptococ ß-hemolitic. Nu că îmi plăcea... dar nu-l mai am!! Şi am luat fix niciun medicament... Mă rog, Doamne ajută să fiu într-adevăr aşa sănătoasă cum par [fizic, nu mental :))].
M-am reapucat de chimie, ceea ce mă binedispune grozav de mult. Şi una peste alta, era şi timpul.
Îmi place vremea asta, dar mă enervează că nu plouă. E cea mai urâtă toamnă de până acum... Cum să fie toamnă şi să nu plouă?! So not fair...
Mi-a reparat tata aparatul. Finally :D. Acum n-o să mai pierd nicio minunăţie de răsărit. Ce-i drept, nu-i merge zoom-ul, dar decât deloc, e bine şi aşa.

mda, mă duc să termin proiectul la fizică, să scriu la info, la mate... eventual poate îmi rămâne timp şi de chimie şi de citit. Mi-e dor de Scarlett :D

pentru azi am:
- două fraze: "Real eyes realize real lies." şi "I was never loyal except for my own pleasure zone." (placebo - black eyed)
- o poză:
 
şi o melodie: 

Azi am realizat cât de bine mă simt acasă. E cald şi bineeee (nu neapărat fizic vorbind). Nu cred că le-am arătat vreodată alor mei că îi apreciez cu adevărat, deşi ei ştiu o simt, chiar dacă nu o zic (sounds like me). Mereu am apreciat faptul că pot vorbi cu ei (aproape) despre orice. Ce-i drept, mama are un anume talent al ei de a mă face să mă simt mai prost decât de obicei pentru că, mai mereu când se întâmplă ceva mai aiurea prin vieţişoara mea, mă face să cred că din vina mea a fost aşa. Cu tata e mai altfel.. pentru că semănăm foarte mult şi îşi dă seama imediat când am probleme, de orice natură. Lui îi cer de obicei sfaturi în materie de băieţi :)). Dacă îi spun că am nevoie de linişte, nu mă bate la cap cu întrebări pe moment.
Şi acum să explic titlul postării. Păi în ultimele zile mi-am evacuat "bestia" din pat, deci am cam dormit singurică. Şi am început să visez cam aiureaaa. Ceva de genul "îl dai afară pe uşă, dar intră înapoi pe geam". Mă rog, chestia asta nu mi-a pus încă probleme (foarte) mari, aştept să văd dacă se mai repetă, pentru că, dacă tu chiar mi-ai intrat în subconştient, este o gravă problemă!! Aşa, ce voiam să spun este că am avut nişte coşmaruri în ultimul timp şi este destul de naşpa să te trezeşti singur în pat, să mai fie si 00:00  şi să te vezi şi în oglindă imediat cum deschizi ochii, să mai fie şi aşa-zisa noapte de Halloween... În concluzie mi-am părăsit pătuţul frumuşel şi m-am băgat între ai mei:)). M-au luat amândoi în braţe şi aşa am adormit. Semi-adormită cum eram, până m-a luat somnul, mi-a tot trecut un gând prin cap: nu vreau să fiu singură niciodată. Ştiu că m-am contrazis în ultimul timp mai mult decât ar fi trebuit, dar e fix ce spuneam într-o postare anterioara: Pragmatism vs. Sentimentalism. Nu vreau să mă mai trezesc vreodată aşa pierdută. Vreau să cred că există cineva undeva acolo. Vreau ca acel cineva să-mi intre la inimioară şi mă protejeze aşa cum Rhett Butler o proteja pe Scarlett.
Am fost azi să-mi fac analizele. Şi mi-a fost rău toată ziua... Gagica de m-a înţepat mi-a spus dinainte că sunt foarte fragilă, slăbită şi sensibilă. Culmea, cică mi s-au ascuns venele:)). Nu mi-a fost niciodată frică de analize, chiar nu mă panichez de la chestii de-astea, dar cum o fi să-ţi spună cineva "sângele tău nu prea vrea să curgă"?!. Toată ziua am avut mâinile înţepenite, chiar mă dureau, iar când m-am trezit pe la 5 după-amiază, le aveam amorţite.
Cred că am o problemă acum. Nu mai pot scrie despre tine. Mă simt vulnerabilă, fie că citeşti, fie că nu. Am un imens orgoliu, asta dacă nu ţi-ai dat seama de asta (expresia asta mi-a adus aminte de un mesaj,apropo). Lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştii, dar nu! Pot să-ţi spun decât că n-o să plec nicăieri. Şi că urăsc faptul că am avut acea discuţie pe mess, şi nu faţă în faţă. Am un fix în ceea ce priveşte contactul vizual. Dacă cineva chiar simte ceea ce spune, n-are nicio problemă cu a se uita în ochii mei în timp ce o face. Mi-ar fi plăcut totuşi să existe un fel de "last kiss". Zăpăcelile mele.
Mă simt oarecum prost în cazul în care ai citit ce am scris pe aici, pentru că în felul acesta ai aflat o grămadă de chestii despre mine.. şi, mă rog, despre ce cred eu în legătură cu tine. Nu mai pot scrie în continuare despre tine, fiindcă, aşa cum spuneam, sunt prea mândră să admit unele chestii. Dacă vreodată vrei să ştii ce simt sau cum mă simt, întreabă-mă tu. Dacă te va interesa vreodată să faci asta, mi-ar plăcea să nu fie pe mess. Gata, am tăcut! Imy :p

Mă cam simţeam ca Taylor alergând după Ryan ( există câteva asemănări ale situaţiei, pt cei care au văzut filmul...), motiv pentru care postez următoarea scena din film:
. I would have loved to try it..

şi piesa de azi (mulţumiri lui Alex):

 Somn uşor. În noaptea asta chiar n-o să adorm prea uşor..

"Why do I keep hitting myself with a hammer? Because it feels so damn good when I stop."

Azi m-am trezit cu 3 chestii în cap: ideea de "haunting", melodia Intoxication de la Gentleman şi... mă rog, încă "ceva" (ştiu că înţelegi). A da,  de fapt sunt patru; mai aveam şi un gol în stomac, cred că din cauza visului.
Azi am avut una dintre cele mai ciudate zile de până acum. Exceptând faptul că am fost la Bucureşti şi am ajuns acasă acum 20 de minute, am avut nişte stări mega-ciudate. Gen, lumea vorbea cu mine şi eu nu recepţionam. La un moment dat m-am prins că-mi lipseşte ceva şi toată ziua n-am făcut decât să mă întreb ce e acel ceva.
Am realizat că mă împart constant în două părţi diametral opuse: ceea ce sunt şi ceea ce simt. Pragmatism vs. sentimentalism. Tu mi-ai trezit latura sentimentală. Acum eu o să am grijă să revin la cea pragmatică. Într-un final am aflat ce-mi lipsea. Încrederea în mine. E cel mai aiurea sentiment să te simţi aşa pierdut în spaţiu şi să n-ai habar ce se întâmplă cu tine. Partea proastă e că într-o asemenea situaţie nu prea poate nimeni să te ajute...
Important este că am ajuns acolo unde trebuia. Există persoane care au încredere în mine şi mă vor fericită. Şi o să fiu, în cele din urmă, doar sunt mai puternică de atât. E o chestie de autodisciplină. Şi la naiba, ştiu că pot. Am trecut eu prin chestii mai lungi şi mai naşpa.
În final o să fie bine pentru toată lumea. Dacă nu e bine, înseamnă că nu s-a terminat.
În ultimul timp mi s-a spus/reproşat în mod constant că sunt o idealistă. Cam ăsta e adevărul... Am aşteptări şi pretenţii prea mari în raport cu umanitatea. Probabil voi încerca să fac compromisuri, who knows :-??.
Am ceva energie în seara asta şi având în vedere că am băut o cafea pe la 6 şi jumătate cred că mă reapuc de citit. Sigur n-o să mă ia somnul, deşi în sfârşit pot să dorm liniştită.
Cred că am răcit. DIN NOU :|. Şi nu că mi-ar fi fost suficientă durerea de şold pe care o aveam, acum mi-a mai înţepenit şi gâtul pe scaun în maşină şi mă doare şi spatele. HELP!! gata.

Hey pretty boy,
If you read this, I want you to know that I don't go away that easily :)



P.S. - aflu eu până la urmă.
P.P.S. - "Finalul de luna aduce si un final de capitol pentru tine, deoarece de acum inainte trebuie sa iti indrepti atentia spre cu totul alte orizonturi. Fie ca se incheie aici o colaborare sau trebuie sa pleci dintr-un loc in care ai zabovit o vreme, pe moment esti destul de derutat pentru ca ai fi dorit sa mai continue. Esti de acord ca e nevoie de schimbare, din cand in cand, chiar daca nu esti cel mai mare adept al modificarilor de directie, dar de data aceasta accepti ca trebuie sa faci si altceva de acum inainte." - cum naibi sa nu crezi in horoscop dupa una de'asta? o.O

Cred că este pentru prima dată când scriu două postări în aceaşi zi şi având (relativ) două stări de spirit diferite. Prin intermediul acestei postări, vreau să-i mulţumesc unei prietene vechi şi dragi (care nu ştiu dacă va citi), pentru că mi-a adus aminte azi cine sunt eu adevărat, pentru că mi-a suportat dramele, etc. "Educă-ţi speranţele şi aşteptările. Ai nevoie de multă ambiţie. Şi tu ai ambiţie din plin. În plus, eşti cea mai încăpăţânată.". Ştiu că pot, dar nu sunt atât de sigură dacă vreau. Sunt conştientă de faptul că am nevoie de nişte schimbări, daaaaar o să mă gândesc la asta mai târziu. Sincer, nu sunt pregătită să mă schimb.
Am avut o seară bună. N-am mai râs cu atâta poftă de foarte mult timp. Şi una peste alta, am avut ocazia să fac un lucru tare drăguţ: având în vedere că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei păstrează în jur de 4800 de mesaje în telefon, am vrut să ne aducem aminte de perioada noastră de "vrăjeală" :)). Adică de acum aproximativ 2 ani. Şi am dat peste un mesaj de genul "nu pot fi cu tine pentru că în timp vei ajunge să ţii la mine, iar acum eu am nevoie de o perioadă în care să mă refac, îmi trebuie o relaţie mai neserioasă, ca să uit prin ce-am trecut". Iar minunea mea de relaţie neserioasă s-a transformat într-una dintre cele mai mari greşeli ale mele, una pe care o regret şi acum. Îmi plăcea un tip, nu extraordinar de mult, dar îmi plăcea. Mai fusesem cu el în urmă cu un an. Şi mai în glumă, mai în serios, îmi găsisem o relaţie neserioasă (aveam să aflu mai târziu că doar din punctul meu de vedere era aşa). După câteva săptămâni, mi-a venit mintea la cap şi am văzut că nu prea îmi trec mie zăpăcelile cu fostul (e extraordinar de frustrant să stai lângă cineva şi să nu simţi nimic; ba chiar să te mai şi gândeşti la altcineva). Şi am zis să-i explic cum stă treaba... Şi mă apuc eu frumuşel să scriu mesajul şi până să-l trimit, primesc eu unul. Ghici ce: "te iubesc..". Eu sunt panicată de fel, dar în faţa cuvintelor astea două venind de la un băiat deja mă fac mică mică de tot... dar asta e altă poveste. Se întâmpla să fie şi Ajunul Crăciunului. M-am simţit mizerabil, n-a mai vorbit cu mine o lună, nici măcar nu aveam curajul să mă uit în ochii lui... Şi mai grav, anul acesta s-a întors roata. Mi-a plăcut de el ceva vreme [după ce mi-a trecut am zis că-mi pun limită de vârstă la băieţi :)) ] până m-a lovit cu "nu pot fi cu tine, îmi iubesc fosta". Ceva gen, ironia sorţii. Aşa am învăţat să stau cuminte în banca mea. Nu prea am eu regrete, dar ăsta cu siguranţă este unul dintre ele. Asta da retrospecţie!
În altă ordine de idei, mă simt mai bine. Ce-i drept, mai am nişte pitici pe creier, mai ales pentru că, pe lângă lucrurile pe care voiam să le aflu, am mai aflat şi altele... Dar nu-mi permit să le reproşez, pt că deh.. mai am nişte urme de bun simţ rămase prin corp.
Ca o concluzie, pentru că mi-a pierit pofta de scris şi oricum am deviat de tot de la ce voiam să spun...: zilele astea mi-am dat seama că niciodată nu renunţăm, de fapt, la speranţă. Nu degeaba e vorba "Speranţa moare ultima doar atunci când crezi.". Oi fi eu mai fraierică, dar dacă timp de o oră şi ceva până m-a luat somnul tot am jurat că eşti ultimul, cred că pot să mai zăbovesc pe aici.. În fond am tot timpul din lume. Unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta este aşteptarea. Dar sunt situaţii în care nu-ţi rămâne nimic mai bun de făcut. Ştii, nu retrag nimic din tot ce am spus. N-am fost rea, am fost... tot ceva cu r. Aveam dreptate când spuneam că eşti altfel. Both ways.

Eu decid când să plec, când m-am săturat. Deci o să-mi văd în continuare de vieţişoara mea. Daaaaaar:


P.S. - să nu uităm de replica incredibilă care mi-a făcut seara (pe lângă căzătura EPICĂ a lui Bogdan): Tu tot o dădeai acolo cu "e ultimul, e ultimul" şi eu mă gândeam.. #$%&, copii,#$%&, copii. Îmi tot fluturau prin faţa ochilor şi cândva o să ai nevoi. Şi-ţi zic: O doamne Andreea, tu nu gandeşti? #$%& copii #$%& copii, cum dracu să fie ultimul ? :)))))))))
if you read this, just let me tell you for the millionth time how thankful I am to you for these two nights >:D<
somn uşor people!

Încă îmi simt coniacul mişunând prin corp. În fiecare por, în fiecare venă. Şi am nişte groaznice dureri de şold. Şi de gât. Şi de spate. Şi cu toate astea, durerea fizică e mic copil pe lândă ceea ce simt inside. Dezamăgire - cred că este cel mai bun cuvânt. Sunt dezamăgită de mine, în primul rând, pentru că tu nu aveai nicio obligaţie faţă de mine, ci doar ai aruncat nişte cuvinte. Mi-e efectiv ruşine de/cu mine. Nu pentru că mi-am dat toţi banii pe coniac, nu pentru că am dormit la cel mai bun prieten al meu, nu pentru că am căutat consolare. Ci pentru că am fost/sunt atât de slabă. Pentru că am strigat cât m-au ţinut plămânii că tu eşti ultimul, că n-o să mai existe o dată viitoare. Pentru că te-am lăsat să mă îndrăgosteşti de tine.

... I think you have assigned me the wrong world >.< ! Pe bune, cineva ar trebui să-mi scoată nişte idei din cap; poate aşa aterizez şi eu pe Terra într-un final. Nu ştiu, poate sunt eu absurdă, poate am aşteptări prea mari de la oamenii din jurul meu. Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le suport. Spre exemplu... într-o seară simt nevoia să vorbesc cu cineva. Te contactez (tu = un prieten apropiat), îţi explic situaţia, iar pe la jumătatea poveştii mă întâmpini cu un "aha", pauză de 10 secunde după care urmează "mda şi uite eu azi am fost colo, am dres, am vorbit, am etc." sau şi mai naşpa "da, e aiurea şi eu am păţit fix la fel şi uite ce s-a întâmplat şi aşa şi pe dincolo". I got newsflash for you. You ain't the centre of the universe!!! Şi nici eu nu sunt. Dar, la naiba, îţi cer 5 minute din timpul tău preţios. Măcar în astea 5 minute ascultă-mi şi mie dramele, lasă-mă să sufăr până la capăt. Nu orice subiect trebuie să conveargă către tine, mai am şi eu nevoie din când în când să vorbesc despre ce simt.
Şi dupaia, mă întrebo de ce nu-ţi mai spun nimic despre viaţa mea. Păi simplu, pentru că nu mereu am chef să fac paralele între vieţile noastre, am şi eu momente critice în care se presupune că un prieten ar trebui să mă asculte şi, eventual, să-mi dea acolo un sfat 2-5-9. De fiecare dată când ai avut nevoie de mine şi mi-ai spus-o, te-am ascultat până te-ai plictisit să-ţi expui gândurile. Şi nu o spun ca un reproş. [ afirmaţile nu sunt adresate unei singure persoane, am întâlnit asta la mult mai mulţi dintre aşa-zişii mei prieteni.]
Again.. poate sunt eu absurdă şi cer prea mult. Mă rog!
Una peste alta, azi am avut o zi relativ bună... Am recitit postarea de ieri; ce-i drept, am fost putin cam radicală,rece, dură,etc. Şi totuşi nu-mi retrag cuvintele. Azi am refuzat să dau explicaţii pentru felul în care mă simt. Pentru că, sincer, n-am niciun chef să fiu compătimită. În concluzie, în intervalul 7:20 - 12:30 nu am scos o vorbuliţă. Chiar a fost un eveniment, având în vedere că nu prea îmi tace gura de obicei. Cred că a fost cea mai mare dovadă de răbdare pe care puteam să o dau, ţinând cont că în ultimul timp chiar lucrez la capitolul "răbdare".
În cursul zilei de azi am trecut prin toate stările posibile: de la tristeţe, enerveare, nervozitate, nelinişte, la amuzament, stare de bine, mulţumire, satisfacţie [am fost singura care l-a bătut pe Bogdan la table şi sunt tare mândră de asta, i-am luat 2 partide >:) :)) ] şi nu în cele din urmă...dor. Destul de aiurea, dar ce pot spune, fă cunoştinţă cu mine!
În final, sunt maxim de mulţumită de noua mea rochie (modificată aproape aşa cum visam eu) şi abia aştept s-o port :D. Mai trebuie doar să-mi găsesc un machiaj drăguţ şi un model de manichiură. Time to rock the world, bitches >:). Now I'm feeling better.

Din greşeală am dat peste nişte mesaje de săptămâna trecută. Şi m-au făcut să zâmbesc. Pentru că mai în glumă, mai în serios, m-ai făcut fericită. Deci, ma' dear, I may have been pissed off, I still do, but, nevertheless, I'm right here waiting for you. Maybe I was a totally bitch , maybe I would love to kill you, but there's something on you that makes me trust you. My bad, but I really hope I won't regret it :).

That was the last time I tried. Now happiness, you run after me, because I am so fucking tired of following you tracks, always one step behind you. I am done. You hope till the end! You make wishes at 11.11! You smile when you see a plane! Because starting now, I don't give a fuck. There will be no "I'd rather hurt than feel nothing at all". I'm so doneeeee. All the people I got close to, were damaged. All of them. I stop wondering if there is anybody there left for me. I will be much more able to deal with loneliness than with a broken heart. That's what I always get.

"...this is the question!" Pot începe prin a spune că mai nou sunt cu cineva. Chiar de o săpămână. Cu băiatul despre care vorbeam atât de frumos într-o postare precedentă. Nu prea ştiu dacă ceea ce avem (sau mai bine zis ceea ce am) este o relaţie. Cert este că, de când l-am cunoscut, timpul trece extrem de încet şi mă bucur de asta. Cred că îl plac un pic cam prea mult şi asta va fi în defavoarea mea în cele din urmă, că doar nah, aşa sunt eu.

Probabil că, dacă vei ajunge să mă cunoşti cât de cât, vei realiza că sunt cea mai încăpăţânată persoană pe care ai întâlnit-o. Şi nu exagerez. Mi s-a spus de multe ori că voi avea de pierdut din cauza asta, dar ca să ajung să fac un compromis (pt cineva), acea persoană trebuie să-mi ajungă mot à mot în străfundul sufletului. Niciodată nu arăt cuiva ceea ce simt sau gândesc dacă acea persoană n-a făcut-o înaintea mea. Nu pot. Nu vreau. E un risc pe care am încetat de mult să mi-l asum.
Spre exemplu, sunt în stare să leşin lângă telefon de dorinţă să îţi dau un mesaj să văd ce faci. Şi cu toate astea, nu îţi trimit. Nu din cauză că îmi eşti indiferent, Doamne fereşte, departe de mine. Ci pentru că, în primul rând, trebuie să văd dacă îţi pasă. I am not the stalker type(sau cel puţin nu aşa pe faţă). Şi oricât de drag mi-ai fi, de ce să fiu eu cea care te caută atâta timp cât tu n-ai avea niciun stres să stai o zi fără să ştii dacă eu continui să respir?
Acum câteva zile, tata mi-a spus ceva care mi-a atras atenţia în mod deosebit: "Nu-ţi pune la încercare prietenii, căci s-ar putea să îi pierzi.". Poate că nu sunt în măsură să testez pe nimeni, dar în anumite momente, ajungi să-ţi pui întrebări de genul "băi, ce s-a întâmplat?" sau "am greşit undeva?".
Sunt de părere că cine îşi dorşte ceva cu adevărat, face tot posibilul să obţină acel ceva. Şi e defectul meu că nu mă mulţumesc cu puţin. N-am cerşit atenţia nimănui niciodată. În fond, de ce aş face-o?!
Şi cu toate acestea, nu-mi pică deloc bine faptul că lucrurile au început să se schimbe. Poate cer eu prea mult fiindcă sunt obişnuită să ofer tot, în momentul în care plac pe cineva. Poate că e prea devreme. Poate că nu ştiu. Mi-ar prinde bine nişte lămuriri,sincer. Dar n-o să le cer. Ia ghici de ce :)).


Imaginea aceasta mi se pare semnificativă pentru ultima perioadă. Şi mi-am mai adus aminte de o frază: "Don't make her fall if you're not planning to catch her.". Şi asta la fel de semnificativă.
Şi una peste alta după ce îţi oferă lapte şi miere e cam greu să te reobişnuieşti cu apa şi lămâia.

perfect din inimă: 

P.S. - Azi am realizat cât de mult semeni cu prima mea iubire. La glume, la scris, la expresii, la înfăţişare, la vocabular, mai nou la felul în care te porţi cu mine. O fi zodia de vină. Şi totuşi e frustrant şi mă sperie în acelaşi timp.

Ştiu că am luat o mini-pauză şi sinceră să fiu nici nu ştiu de unde să încep...

...mai e până departe?!?!? Cu toţii ne punem întrebarea asta cel puţin o dată la două zile. Fiecare dintre noi are un ideal, un ţel, fie provizoriu, fie pe termen lung. Aşteptarea şi incertitudinea sunt cele mai "nenorocite" stări omeneşti. "They bite you in the ass".
Azi m-am simţit fericită. Fiindcă (...) Nu sunt 100% sigură că a fost vorba de fericire. Poate a fost doar mulţumire de sine, sau satisfacţie, sau pur şi simplu o stare de bine. Dar până la urmă poate cineva să pună nişte limite bine definite fericirii? Mă îndoiesc. Fiecare o simte la un anumit nivel, cu o anumită intensitate, într-un anumit cadru. Realizezi că ai fost fericit abia când ieşi din starea de beatitudine; când ai redevenit fie plictisit, fie leneş, fie mohorât. Şi atunci te întrebi: ce te-a făcut fericit în acele 347815642396 secunde cât ai avut încrustat pe faţă un zâmbet cât Marele Zid Chinezesc?
Cel puţin o dată pe zi, un lucru neînsemnat te face fericit şi, involuntar, îţi plantează pe faţă un zâmbet de o naturaleţe izbitoare. Un zâmbet frumos (în adevăratul sens al cuvântului), frumos prin simplitatea lui şi, mai ales, pentru că vine din suflet. Eşti fericit fără să îşi dai seama. Avem parte de atâtea momente de fericire, dar nu suntem capabili să le recunoaştem pentru că le considerăm prea simple. Atribuim cuvântului "fericire" înţelesuri atât de complexe încât ne irosim întreaga viaţă căutând un sentiment idealizat până la înăbuşire. Este adevărat că detaliile ne fac să vedem viaţa într-o manieră interesantă, dar este şi mai important să ne situăm la o distanţă care să ne permită să păstrăm imaginea de ansamblu. Complementarism.
Ce înseamnă de fapt fericirea? Echilibru. Mulţumire sufletească. Împlinire.
Acum revenind la motivul fericirii mele efemere de astăzi (propriu-zis de ieri pt că e trecut de 12). Am spus într-un post anterior că îmi place fotografia. Pe Facebook am un album "Hobby" numai cu poze realizate de mine şi care mi-au plăcut în mod special. Am primit până acum mai multe comentarii de genul "felicitări" "frumoase poze" "ai talent", dar astăzi o fată a mai adăugat ceva şabloanelor de mai sus. Şi anume: "poate îmi faci şi mie nişte poze". La început nu am ştiut dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar afirmaţia în sine m-a bucurat. Faptul că cineva mi-a afişat posibilitatea dorinţei de a i se face poze de către mine, e enorm pentru mine. Am vorbit după aceea cu persoana respectivă şi a zis că vorbea serios. Imediat după starea de fericire sau orice ar fi fost, a urmat starea de îngrijorare: n-am cine ştie ce aparat, dacă n-or să-i placă? dacă mi se strica zoom-ul de tot? dacă nu e vremea bună? dacă e înnorat? (e vb de weekend-ul viitor) dacă se aşteapta la nişte poze de o calitate profi?
M-am apucat să citesc serios despre tehnica portretelor şi să analizez cât mai multe poze ca să-mi dau seama ce (nu) trebuie să fac, ce ar avantaja-o în funcţie de trăsăturile fizice. Am încercat să-mi fixez nişte cadre în cap şi mâine o să mă străduiesc să pun totul pe hârtie.
Cred că m-am entuziasmat cam repede, dar... din toată afacerea asta nu am ce să pierd. Dacă se răzgândeşte până weekend-ul viitor, eu rămân cu cunoştinţele :D
Mă duc să dorm. Somn uşor şi vise plăcute }{



P.S. - a plouat în sfârşit!!! poate că din această cauză am avut aşa o stare bună de spirit azi... bine ai venit, toamnă :) şi frig.

Mi-e dor de o ploaie... n-a mai plouat de pe 1 septembrie şi deja încep să simt lipsa picăturilor. Vreau să stau la fereastra şi să mă uit cum plânge cerul afară... ce egoistă sunt!! Vreau să vad vremea aia mohorâtă şi deprimantă, pe placul sufletului meu. Să plouă, să plouă, să plouăăăăă. Sunt ca un copil mic care şi-a pierdut jucăria preferată. Sau care s-a pierdut pe sine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine... refuz să cred că e tu eşti responsabil pentru asta. În mare parte eu sunt vinovata. Ai şi tu partea ta de vină, ce-i drept, daaaaaar...
M-am pierdut undeva pe drum şi aş da orice să ştiu unde... De cele mai multe ori ploaia mă ajută să mă regăsesc, dar acum nu e ea de găsit nicăieri. O picătură să pice şi e suficient. La tembelizor au zis că o să plouă sâmbătă, sper să nu se fi înşelat. Oricum aşteptam weekend-ul ăsta ca pe pâinea caldă, din mai multe motive...

Mi-am adus aminte de o postare pe care am citit-o acum ceva timp şi care lansează mesajul: "Tu te-ai întrebat vreodată cine eşti?". Eu n-am făcut-o niciodată pentru că din anumite puncte de vedere mi-e frică de ce aş putea descoperi. Acum găsesc că este momentul potrivit să o fac, în sfârşit... Vrei să ştii cine sunt cu adevărat? Eşti sigur că îţi doreşti asta aşa de mult? Ce-i drept nişte rânduri pe blog nu te pot ajuta decât să-ţi faci o părere de ansamblu, dacă vrei mai mult va trebui să petreci ceva timp cu mine...
Şi totuşi, uite cine sunt eu:
Sunt mult prea orogilioasă şi încăpăţânată; de cele mai multe ori mi se pare de neconceput să las de la mine. Am mai spus-o şi înainte că o să fie un eveniment când cineva mă va face să renunţ, fie şi pentru moment, la cele două atitudini... Vorbesc mult. Foaaaarte mult. E un fel de a doua natură a mea. Îmi place să ascult. Consider că e o adevărată artă să ştii să asculţi. Mă enervez când văd că cineva întrerupe în mijlocul unei povestiri ca să spună "vai, dar uite că şi eu am păţit la fel cu x". E urât şi nu se face. Gen: "I got newsflash for you: you ain't the center of the universe!!!"
Sunt săritoate. De fiecare dată când cineva are o problemă, stau şi ascult şi încerc pe cât posibil să sprijin persoana respectivă, fără să mă duc mai târziu să împraştii ceea ce am aflat. Cred că e foarte important să fie cineva "acolo" pt tine; cel puţin eu ştiu cum a fost să nu fie... Nu fac naveta de la X la Y. Nici din punct de vedere al relaţiilor, nici în ceea ce priveşte prietenii. Dacă mi-ai spus un lucru, rămâne acolo.
Nu suport să mi se spună se să fac sau să fiu condusă. Îmi place să conduc, să domin, cu toate că aş fi un tiran. Şi, involuntar, îmi iubesc dominatorii. Nu-mi place să fiu aprobată la fiecare pas; vreau să fiu contrazisă, să port discutţii în contradictoriu (evident, argumentate).
Sunt fixistă. Eşti cu mine sau împotriva mea, nu poţi găsi o cale de mijloc în privinţa asta. Până acum am crezut că lucrurile pot fi albe sau negre, dar cu timpul am realizat că toate sunt gri... Şi cu toate astea, învăţ din greşeliile trecutului.
Iubesc muntele şi tot ce este legat de el, inclusiv libertatea şi, uneori, singurătatea. Nici marea nu-mi displace, dar mai bine mă simt la munte.
Cea mai mare greşeală pe care o poţi face în faţa mea este să mă minţi sau să mă înşeli. Cu siguranţă ajung să iert cu timpul, dar "things will never be the same again".
Sunt naivă şi am avut de suferit din cauza asta. Sunt deosebit de sinceră (uneori mai sinceră decât ar trebui) motiv pentru care le cer şi celor din jurul meu acelaşi lucru.
Cred în dragoste la prima vedere (been there, done that) şi nu sunt adepta relaţiilor "de dragul de a fi". Nu mă pot îndrăgosti la comandă de cineva, dacă nu mi-a plăcut acea persoană din prima clipă în care am văzut-o... trebuie să fie scânteia aia, ştiţi voi despre ce vorbesc.
Nu cred în coincidenţe, totul e scris să se întâmple într-un anumit fel şi e cineva acolo Sus care are grijă de noi toţi...
Sunt repezită şi uneori neatentă, alteori profundă, dar întotdeauna atentă la detalii. Las de dorit la capitolul răbdare. Îmi pierd cumpătul imediat; ca să fiu calmă şi concentrată, acel ceva/cineva trebuie să-mi placă deosebit de mult! Dar cineva m-a învăţat că răbdarea nu este neapărat ereditară, o poţi învăţa cu timpul. Şi sunt dispusă să încerc să o fac.
Trec de la o stare la alta într-o secundă. Sunt imprevizibilă. Nu suport să aştept, dar îmi place să mă las aşteptată.
Am nişte hobby-uri cam ciudate: îmi place să trag cu arcul (în general fac asta atunci când sunt nervoasă), să merg cu tata la pescuit (mi-a promis că o să mă ia o data şi la vânătoare), să mă uit cu binoclul la stele şi la lună. Şi acum unele mai normale...: îmi place fotografia (foarte mult!!!), şi mi-ar plăcea să fac nişte cursuri ca să învăţ cât mai multe despre ea ca artă, sau cel puţin să am pe cineva care să mă înveţe.. nu dispun de suficienţi bani ca să îmi iau un aparat mai performant (deşi m-am apucat să strâng pentru un Nikon D3000) şi momentan mă mulţumesc cu ceea ce am. De asemenea, îmi place foarte mult chimia. Aş fi capabilă să-mi fac un mini-laborator în beci, dar nici măcar nu cred că e legal :)). Când mi-am descoperit pasiunea asta, mama nu m-a luat în serios până n-a văzut că am renunţat la timpul petrecut la pc în favoarea celor petrecut printre culegeri... Şi îmi mai plac limbile străine, în special franceza. Are ceva special, melodios, nu ştiu.. Până în clasa a 10a nu suportam să aud cuvântul "franceză" şi mama s-a tot ţinut de capul meu să o învăţ. Când a renunţat, am avut eu o revelaţie şi m-am apucat de pregătire. Parcă aş fi făcut-o la ambiţie, dar n-a fost aşa. De fapt, nici nu ştiu ce a fost.
Da, asta e cel mai important: sunt o persoană ambiţioasă. Fac orice ca să ajung acolo unde îmi propun. Mda, şi asta ţine un pic de încăpăţânare, mândrie şi orogliu...
Şi ar mai fi multe de spus despre mine, dar îţi las "plăcerea" de a le descoperi singur, dragă potenţial cititor.

Mă duc să citesc. Scarlett de Alexandra Ripley.

Noapte bună!


P.S. - de ce a trebuit să mă cauţi tocmai când am decis să renunţ la tine? sau mai bine zis de ce a trebuit să-mi recuperez numărul tocmai acum. eram foarte foarte hotărâtă s-o las baltă. deh, life is messy, that's how we're made :)

pot incepe prin a spune ca sunt extenuata, am ajuns acasa la 10, fiind plecata de la 7 jum (de dimineata)... deci rogu-va scuzati-mi eventualele incoerente. in seara asta chiar simt nevoia sa scriu pentru ca am realizat un lucru cu adevarat important, pe care, sincer, mi-ar fi placut mai mult sa nu-l sesizez.

A mai observat cineva că astăzi norii au fost mult mai aproape de pământ decât de obicei? Sau a mai văzut cineva ce bucăţică frumoasă de lună am avut azi? Sau ce vânt cald a bătut spre seară? Sau ce apus multicolor a fost?(răsăritul nu l-am prins că m-am trezit la 1). Poate sunt eu prea atentă la detalii, dar îmi place să fiu aşa...
Deci azi am învăţat o lecţie deosebit de importantă: de câte ori foloseşti maşina de spălat, scoţi furtunul de evacuare... Am intrat în baie fix în momentul în care se dezlănţuia acolo o fântână arteziana :)) deh, învăţătură de minte. ori nu ma mai apropii de maşina de spălat o lună, ori pun un post-it pe ea.
În altă ordine de idei aveam de gând să mă uit la The exorcism of Emily Rose, dar având în vedere că e 1 fără 25 cred că o las pe mâine. sincer acum n-am niciun chefuleţ să-mi transpun suferinţele pe blog aşa că o să povestesc mâine ce şi cum..



still miss you :p

"Dragă NIsip,
...pesimismul devine realitate, iar o parte din cele mai groaznice temeri prind contur în viaţa mea, ce-mi rămâne de făcut? Există vreun regret mai mare decât acela că nu am profitat de momentul oportun care stătea fix în faţa mea şi îmi făcea cu mâna? Am ştiut că nu voi mai avea o a doua şansă imediat cum am plecat de lângă tine a doua zi... Şi am spus-o încă de pe atunci, când  toată lumea zicea "vei putea face asta în weekend-ul următor". Nu va mai exista o dată viitoare, sunt conştientă de asta. Şi ce-mi rămâne acum de făcut? N-am nici măcar cel mai mic indiciu despre ce mai faci... Stau cu ochii lipiţi de monitorul de la laptop şi cu mâna pe telefon. Cam aşa stau de o săptămână şi ceva. Şi de fiecare dată când vibrează nenorocirea aia de telefon, rămân blocată vreo 10 secunde până să dau "show". Pentru că mi-e dor de tine în ultimul hal. Pentru că ai avut grijă să mă faci să cred că îţi pasă. Pentru că nu am nici cea mai vagă idee ce aş putea să fac şi la ce altceva m-aş putea gândi ca să-mi ocup timpul.
Ai putea să pui un "." acolo la tine pe profilul de Facebook ca să văd că trăieşti şi că eşti bine... Şi câte n-aş putea face şi eu dacă nu aş fi atât de orgolioasă...

Cu mult drag şi dor,
cea care ar fi putut să te pupe de noapte bună, dar n-a făcut-o...!"

"what if you're making me all that I was meant to be..."

Nu ştiu ce părere au restul, dar eu una abia aştept să vină toamna... Un anotimp pentru sufleţelul meu. M-am săturat să scot limba de căldură, abia aştept să tremur de frig!!! Haha I guess I am pretty weird that way :P. Pe lângă faptul că sunt o grămaaaaaaadă de culori peste tot şi e o perioadă numai bună de făcut multe multe multe poze, întotdeauna mi-a plăcut ploaia. Gen "let the rain wash away all the pain of yesterday". Ce-i drept nu prea am fost în apele mele săptămânile astea. Şi tocmai am descoperit o modalitate şi mai bună de a mă descărca... mesaje adresate :D. O mă adresez unui nume sau unui cuvânt stabilit după o anumită logică şi mă voi semna în aşa fel încât numai cel despre care am scris să ştie despre ce e vorba (în eventualitatea în care va citi şi nu îşi va da seama din context). O să spun tot ce am pe inimioară şi nu pot să spun de-a dreptul (încă). deeeeeci:

"Dragă NIsip,
Când te-am cunoscut, am spus că eşti cu siguranţă un băiat pe cale de dispariţie. Practic s-a confirmat, pentru că tu chiar ai dispărut de vreo săptămână încoace (fix o săptămână, hmm ce întâmplare).  Teoretic... nu prea; pentru că s-a dovedit că una peste alta, tot băiat rămâi. Fiindcă atunci când băieţilor nu le convine ceva, îsi iau catrafusele şi pleacă. Aşa dintr-o dată. Nu că ar fi cazul măcar să dea de înţeles că nu au de gând să "nimic". Doamne fereşte, n-are nicio treabă cu respectul. E okay ca, până în ultima clipă, să faci persoana respectivă să creadă că e specială.
Într-un fel poate e mai bine că ai plecat. M-am tot gândit că niciodată nu va fi ceva între noi pentru că sunt prea multe lucruri care ne îndepărtează (nu e foarte corect să folosesc persoana I, plural). Şi totuşi ai idee cam cât de îndragostită eram/sunt de tine?! Suficient de îndrăgostită încât să nu fiu în stare să mă concentrez la pregătire la franceză (ceea ce n-am păţit de când mă ştiu), sau să citesc fără să pricep ce spun, sau să ma gândesc la tine 24/24. Şi ştii de ce? Pentru că a fost chestia aia de moment, secunda aia în care te-am văzut, "the sparkle". Şi faptul că mai târziu m-ai căutat şi am aflat cât de mult îmi semeni şi ce persoană minunată eşti. Şi mai ales... pentru că spui fix cuvintele pe care le am nerostite pe buze şi expui idei la care m-am gândit de multe ori, dar pe care nu le-am împărtăşit niciodată până acum. Şi scrii ca şi cum ai fi fost înauntrul meu. Şi parcă ai privi lumea prin ochii mei.
Asta numesc eu a fi îndrăgostit. Şi aşa m-am simţit pentru două săptămâni. După aceea, ai avut tu grijă să diminuezi sentimentul... Se spune că speranţa moare ultima; şi totuşi ai grijă să nu fie prea târziu.

Cu drag,
A ta stea căzătoare!"

Pentru că doar la tine mă gândesc ascultând melodia asta.

"when in doubt, just take the next step" 


cea mai bună prietenă a mea mi-a dat un sfat extrem de valoros astăzi: "dacă tu simţi că nu merge, let it go". dar parcă nu-mi vine să fac asta... ori m-am entuziasmat eu prea tare şi prea repede, ori nu ştiu... am mai citit azi ceva :‎"Trebuie să ştii când se încheie o etapă din viaţa ta. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât este necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii." (Paulo Coelho). 
pur şi simplu nu-mi explic anumite lucruri şi mă enervez la gândul că există o întrebare în viaţa mea la care nu am un răspuns... mă enervez când nu găsesc nicio explicaţie pentru atitudinea unei persoane care mă interesează în mod special. 
de ce mai toată lumea dispare din viaţa mea fără vreo explicaţie? sunt momente în care mă întreb dacă nu cumva greşesc eu undeva. aş vrea să ştii că, dacă nu te caut, nu o fac pentru că nu-mi doresc să ştiu ce faci... ci pentru că sunt mult prea orgolioasă şi încăpăţânată şi vreau să cred că dacă tu vrei ceva de la mine, mă vei căuta în cele din urmă. poate că nu ar trebui să scriu toate astea aici, dar simt că aşa e bine... oho şi câte aş mai vrea să-ţi spun, dar, deh, mândria e mare. 
aş fi în stare să aştept dacă aş avea certitudinea că va exista un final fericit... dacă tu nu vrei nimic de la mine, e ok, i can deal with that. dacă e aşa, măcar continuă să nu mă mai cauţi. pentru că atâta timp cât mă vei căuta, eu nu pot fi altfel decât îndragostită de tine. şi asta e rău pentru mine, crede-mă!!
oricare ar fi finalul, în câteva zile va fi oricum prea târziu. end of story...
cred ca azi sunt mai sentimentală decât de obicei. o fi din cauză că vine toamna..


ştiu că toată lumea postează melodia asta, dar mi se pare prea pe sentiment (în special refrenul)



şi o mai postez şi pe asta pentru că... ascultă şi o să vezi :)

"Mi-a spus doica. Mi-a spus că voi avea la început o dragoste mare, care mă va duce aproape de moarte. Apoi, târziu, când voi fi crezut că sunt pentru totdeauna vindecată, voi întâlni o altă şi mai mare dragoste şi atunci voi fi fericită, foarte fericită..." (Nuntă în cer - Mircea Eliade)

Cu toate că nici până la momentul acesta nu am terminat de citit cartea, citatul de mai sus m-a emoţionat. Poate că mi-am supraapreciat sentimentele la momentul respectiv, nu voi ştii asta niciodată. Poate că doar îmi place să cred că am iubit. Cine e în măsură să ne spună când se termină iubirea?  Este oare posibil ca timpul să diminueze intensitatea sentimentului? Deoarece, cu siguranţă, greşelile partenerului nu o fac...
Este adevărat că nu îţi poţi impune să uiţi pe cineva. De cele mai multe ori ne încăpăţânăm să vedem ceea ce ne dorim, chiar şi atunci când acel ceva nu există. Şi aceasta încăpăţânare este cea care ne distruge de fapt. La ce m-a ajutat să sper atâta timp că într-o zi el va veni înapoi şi să îmi va spune: "Îmi pare rău, te vreau înapoi" ? Nu vreau ca prin această postare să se înţeleagă faptul că îl vreau înapoi. Pentru că nu îl vreau. Apelez la o mică introspecţie pentru a trage câteva concluzii din ceea ce am trăit. Vreau să cred că după 3 ani (şi 3 luni), am învăţat ceva. Greşeli sunt doar lucrurile din care nu înveţi nimic. Restul se numeşte experienţă.
Am realizat că în tot acest timp n-am putut spune nimănui "te iubesc", până nu i-am spus-o lui. Ştiu că a fost o perioadă din viaţa mea când cineva a fost mai presus de mine şi pentru el aş fi sacrificat orice. Şi am preferat să îmi fie rău decât să nu simt nimic.
Ştii, draguţule, ţi-am iertat toate minciunile şi ipocriziile şi ascunzişurile şi lipsa de încredere şi trădările. Iar în momentul în care ţi le-am iertat, am şi lăsat totul în spate, inclusiv pe tine. Vine o vreme când trebuie să mergi mai departe. Şi am făcut asta, după atâta timp de aşteptare în zadar. Nu voi regreta niciun moment faptul că te-am iubit şi nici că te-am primit înapoi şi am avut încredere în tine pt a doua oară. Pentru că niciodată nu voi regreta ceva ce m-a făcut cândva fericită.
Se spune că o mare iubire lasă urme. Urme care nu se şterg, dar care pot fi acoperite de una şi mai mare.
Mereu mi-a fost greu să vorbesc despre mine. Postarea aceasta am scris-o pentru o persoană specială pentru mine, cu toate că nu cred că o va citi. Am vrut să vadă că şi eu am trecut prin CEVA. Că şi eu am simţit, dar am găsit puterea să merg mai departe. Nu cer nimic de la el, nu aştept nimic de la el. Dar mi-ar plăcea cândva să ştie ... că îmi pasă şi că îmi doresc să fiu acolo.

 După o perioadă lungă de timp, am decis să mă întorc la a scrie pe blog. Nu întreba de ce pentru că nu am de gând să îţi spun oricum. 
 Deci pornind de la premiza că nu-mi vor citi prea multe persoane blogul, iar dacă îl vor citi, aceştia vor fi necunoscuţi, uite ce îmi doresc eu de la viaţa asta pentru a fi fericită:

 1. să obţin un miracol
 2. să văd marea iarna
 3. să primesc un trandafir albastru
 4. să vizitez Egiptul
 5. să ajung la o olimpiadă naţională 
 6. să studiez fotografia ca artă
 7. să fiu în 2 locuri în acelaşi timp 
 8. să fiu cu cineva mai mult de un an
 9. să intru la medicină
 10. să fac o donaţie 
 11. să fac graffiti
 12. să citesc "Romeo şi Julieta" 
 13. să stau trează o noapte întreagă 
 14. să fac bungee-jumping
 15. să dorm sub cerul liber
 16. să sar cu paraşuta
 17. să-mi cunosc vărul 
 18. să înot în Pacific
 19. să mă plimb în parcul Cişmigiu 
 20. să fiu sărutată sub un tei înflorit
 21. să privesc apusul şi răsăritul alături de o persoană dragă

 Lista rămâne deschisă şi o voi mai completă pe parcurs.
 Vine toamna... aşteptam de ceva timp asta. Cu toate că de cele mai multe ori toamnă mă deprimă(ca acum), îmi place frigul. Mă face să mă simt vie. Şi cu toate astea nu ştiu dacă mini-depresia asta mi se trage de la toamnă sau de la ... mă rog, cineva. De mult n-am mai fost aşa îndrăgostită, dar sper să-mi treacă repede, pentru binele meu. Mă deprim de fiecare dată când îmi dau seamă că e degeaba şi ştiu că orice aş face n-o să schimbe cu nimic situaţia. Sunt lucruri cu care nu pot concura. În fine -.-

 pe melodia asta aveam eu duminică seară un zâmbet până la Dumnezeu şi înapoi; cause these eyes won't make you feel blue...

Imi doresc ca intr-o zi cineva sa-mi dedice din suflet melodia asta:

It's really sad how history repeats itslef. And it's really funny(in a bad way) how I didn't plan a thing. I should take up making more exactly plans. I don't allow myself be wrong . Not again. Or not again after again :). It is said that if somebody screws you up once, there is a possibility that he's going to do it again. But if somebody screws you up twice, the possibility turns into certainity.
I can't keep on chasing you. I've already lost 2 y and half from my life. I would really like to think that I haven't, but you keep on persuading me of the first version. It's sick. It's so unbelievably sick how I got here again. The only thing that makes the difference is that this time I found the strenght in me to pull back.
It's even sicker how time and surrounding things make you so easy to love and so fucking difficult to hate. I'm not bothering trying to give you any explaination because I know that, as long as you don't care, you won't ask for any of it. And you won't :).
So it's sad, but true. I'm done here. Please stay away from me for the rest of your life.

P.S. - This shit doesn't change a thing. As I have already told you: there and then, now and forever.

"She doesn't run away from pain anymore. She learnt how to survive bearing it."(River's End)
She have never got over him. She has just learnt how to love him in his absence. And she speaks at third person in order to forget that she is me.