Me Vs. Reality

Aceasta este controversa zilei. Mai în glumă, mai în serios toată ziua ne-am ciondănit asupra ideii existenţei destinului. Păăăi eu cred că există, într-o oarecare măsură. Nu spun că aşa este, ci asta e doar părerea mea, la care am dreptul orice ar spune cei din jur.
N-o să argumentez de ce există, ci o să încerc să arăt de ce nu lipseşte. Majoritatea au spus "nu cred în destin şi punct. fac ce am chef.". Eu nu cred că e chiar aşa. În principiu, nu cred în coincidenţe. Totul se întâmplă cu un scop, fie că îl vedem, fie că nu. Dacă nu există destin, care este menirea omului pe Pământ? A apărut doar de dragul de a exista? Faptul că noi nu avem minţile suficient de ascuţite ca să ne dăm seama de unele lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Eu nu ştiu dacă, până acum, cineva a fost capabil să justifice de ce primatele au evoluat la "stadiul" de om. Poate se va spune că a găsit condiţii favorabile. Apariţia acelor condiţii a avut ca scop creerea unui cadru propice pt "dezvoltarea" omului.
De cele mai multe ori ni se oferă un cadru; mai departe, este treaba fiecăruia cum alege să-l folosească. Aici intervine (cică) conştiinţa umană. Adică, pe scurt, ai puterea de a alege ce să faci. Mai devreme sau mai târziu deciziile tale te aduc exact acolo unde trebuie să ajungi.
Nu crezi în destin? Chiar nu crezi că ai o menire în viaţă? Dar ce eşti tu, fiul ploii? Start considering that!
În plus, dacă n-aş crede că destinul vine de undeva de la a higher power, înseamnă că mi-l fac cu mâna mea şi eu sunt responsabilă pentru orice se întâmplă. Ce-i drept, destinul poate fi văzut ca o scuză, de genul "n-a fost să fie şi gata". Spre exemplu, mi-aduc aminte că mi-a povestit un..hmm să-i zicem prieten, acum 2 ani că un tip a vrut să se sinucidă şi s-a aruncat de la al nshpe-lea etaj. Okay, omul şi-a desenat soarta cu mâna lui. Problema a fost cu aterizarea. A picat pe un alt tip. Şi sinucigaşul a supravieţuit. Cât despre "norocos", nu putem spune acelaşi lucru. Şi cam cu ce a greşit omul acela? Se plimba liniştit. Cine s-ar fi gândit că o să aterizeze cineva în capul lui?
Cam asta e treaba cu norocul. Când am terminat clasa a 8a, învăţătoarea ne-a urat în primul rând "un dram de noroc" pentru că fără el, nu poţi face nimic. Crezi în noroc, implicit crezi în destin. Este o relaţie de interdependenţă. Coexistă şi nu pot fi separate. De ce ţi-ai mai dori să ai noroc într-o chestie atâta timp cât tu eşti ferm convins că tot ceea ce se poate întâmpla depinde în totalitate de tine?
În plus, tot pe aici se situează şi speranţa. Consider că este imposibil să speri la mai bine atâta timp cât nu crezi în destin. Dacă vrei ca lucrurile să îţi meargă bine, fă-le cu mânuţa ta dacă tot eşti stăpân pe propriul destin. Ah, stai! Nu prea poţi.
Şi încă ceva... dacă soarta omului este croită strict de acţiunile acestuia, cum puteţi explica faptul că inspiraţia are un rol semnificativ în evoluţia acestuia? O replică spusă la momentul potrivit, o operă literară de valoare, maxime celebre. Nu e ca şi cum omul îşi poate controla muza. (una peste alta a mea chiar are nevoie de mici reparaţii şi retuşuri).
Concluzionând, fie că e vorba de Dumnezeu, Alah, Iluminati sau cine ştie ce alte entităţi sau organizaţii, există cineva, undeva care ne urmăreşte, care veghează, care ne pune la încercare. Şi sunt lucruri pe care omul nu are capacitatea să le oprească. De cele mai multe ori omul se sperie de ceea ce nu înţelege, de lucrurile la care nu poate găsi o explicaţie firească.
Well, all in all, that's my point. I believe I am being taken care of :).

Ehm, mă simt ca şi cum aş fi făcut o compunere argumentativă pentru profa de francă. Până la urmă cred că o voi traduce şi i-o voi duce pe post de temă. O dată în viaţă găsesc şi eu un subiect mai plăcut pt o nenorocire de eseu >.<