Me Vs. Reality

Ori sunt eu defectă, ori nu m-am născut unde trebuia. În fiecare zi văd din ce în ce mai multe exemple de idioţenie şi prostie în jurul meu. Atât de multe încât mi-e efectiv silă de oameni.
Se pare că materialismul e în floare. Tocmai am venit acasă din oraş, unde am fost la un suc (apă plată) cu o amică.
Uhm... totul a fost ok până a recunoscut că, într-adevăr, este o materialistă, că s-ar cupla cu un tip doar pentru bani chiar dacă respectivul nu o atrage în niciun fel. Efectiv n-am cuvinte. Mi-aduc aminte că acum vreo doi ani cineva mi-a reproşat că am fost cu X doar pentru banii lui. Reacţia mea a fost ceva de genul: "Vrei să spui că îl dau banii afară din casă?". Pe scurt, până la momentul respectiv eu habar n-aveam că am fost cu un tip cu bani. Şi totuşi trecuse mai bine de un an de când mă îndrăgostisem de el. Niciodată nu m-a impresionat starea materială pentru că nu o consider un aspect deosebit de important. Mare chestie, n-am nevoie să-mi plătească o apă plată. Decât să mă duc într-un local alături de alte nshpe persoane, prefer să mă plimb pe o străduţă goală. Şi în condiţiile astea nu mai dă nici banii pe apa mea plată. N-are maşinuţă să vină să mă vadă? Mare chestie, există maxi-taxi. Că doar nu-i amorţeşte poponeţul imperial într-un mijloc de transport public. În altă ordine de idei, starea materială este ultimul lucru de care mă interesez când cunosc un băiat nou. Cred că cel mai bun exemplu e fostul meu prieten. Un fel de: x - "ştii, pe lângă farmec lui, poate mai e atrasă şi de bănuţi.."; eu: (-.-)*. Voiam să subliniez faptul că este foarte uşor să te îndrăgosteşti de cineva fără să ai habar de starea lui materială. Una peste alta, nu dau doi bani pe asta. Poate doar dacă i se reflectă în comportament. Mă rog.
Un alt aspect: nu suport ca o fată să vorbească mai urât ca un băiat. Bine, că mie oricum nu-mi place când un băiat vorbeşte cum îi vine de faţă cu o fată... dar când se schimbă rolurile deja sunt întrecute limitele oricărei bucăţele de răbdare pe care o posed.
Mi s-a luat de yahoo messenger. E aşa de plictisitor. N-am mai intrat în ultimele zile şi nici nu am de gând să o fac. Mereu pierd timpul vorbind aceleaşi lucruri banale care chiar nu au nicio importanţă. Cine vrea să dea de mine, mă găseşte la telefon. Nu stau în Congo.

Cred că mă bag la somn. Am aberat destul pe ziua de azi. Somn uşor şi... poate vise plăcute; ale mele se tot repetă în ultima săptămână şi asta devine cu adevărat bolnav... Începe să-mi pară rău că nu le pot controla. Sau poate chiar puţin bine. Hmm.. whatever.



P.S. - Am un imens chef de a mă certa cu toată lumea. Sunt foarte foarte foarte pusă pe ceartă în seara asta. Mama deja a abandonat.

...of broken hearted. A început. Mă simt neputincioasă şi vulnerabilă în acelaşi timp... Dacă aş putea i-aş ajuta pe toţi. Toţi cei mai buni prieteni ai mei au probleme de genul.. cu mine în frunte. Astăzi am văzut tot ce se putea. Mi-am privit unul dintre cei mai bun prieteni (aparent cel mai insensibil om) admiţând faptul că iubeşte. L-am văzut şi pe celălalt cel mai bun prieten al meu cum este distrus de cât de mult iubeşte. Apoi mi-am privit cea mai bună prietenă cum este distrusă de faptul că nu poate iubi. Şi apoi te-am văzut pe tine... Aş da orice să vă pot ajuta, dar mă simt aşa neputincioasă... Nu suport să văd persoanele dragi mie suferind. Pot să vă asigur de sprijinul meu necondiţionat. Şi aş face orice să va fie mai bine...
Şi în cele din urmă m-am văzut pe mine. Din seara asta am de gând să încep să-mi caut echilibrul. Şi eu sunt o broken hearted din toate motivele posibile. Aşa am fost dintotdeauna şi am ajuns la un moment dat să mă complac în starea asta. Dar nu se mai poate. Toţi au avut dreptate în ceea ce mă priveşte. Şi accept asta. Sunt o fraieră pentru că pun suflet prea repede. Asta e natura mea. Nu pot s-o schimb, pot doar s-o reprim. În ultimele zile am ajuns la concluzia că cel mai obositor lucru este să-ţi reprimi sentimentele. Te extenuează, te distruge la interior. Te dezumanizează.
Aceasta va fi ultima postare de genul. N-o să-mi mai pun sufletul pe tavă în faţa nimănui. Şi cu ocazia asta o să-mi dau un ultimatum. Mie.. şi ţie. Tot ce mi-am dorit de la viaţa asta a fost să fiu fericită. Aş fi dat orice pentru asta.

Aceasta este controversa zilei. Mai în glumă, mai în serios toată ziua ne-am ciondănit asupra ideii existenţei destinului. Păăăi eu cred că există, într-o oarecare măsură. Nu spun că aşa este, ci asta e doar părerea mea, la care am dreptul orice ar spune cei din jur.
N-o să argumentez de ce există, ci o să încerc să arăt de ce nu lipseşte. Majoritatea au spus "nu cred în destin şi punct. fac ce am chef.". Eu nu cred că e chiar aşa. În principiu, nu cred în coincidenţe. Totul se întâmplă cu un scop, fie că îl vedem, fie că nu. Dacă nu există destin, care este menirea omului pe Pământ? A apărut doar de dragul de a exista? Faptul că noi nu avem minţile suficient de ascuţite ca să ne dăm seama de unele lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Eu nu ştiu dacă, până acum, cineva a fost capabil să justifice de ce primatele au evoluat la "stadiul" de om. Poate se va spune că a găsit condiţii favorabile. Apariţia acelor condiţii a avut ca scop creerea unui cadru propice pt "dezvoltarea" omului.
De cele mai multe ori ni se oferă un cadru; mai departe, este treaba fiecăruia cum alege să-l folosească. Aici intervine (cică) conştiinţa umană. Adică, pe scurt, ai puterea de a alege ce să faci. Mai devreme sau mai târziu deciziile tale te aduc exact acolo unde trebuie să ajungi.
Nu crezi în destin? Chiar nu crezi că ai o menire în viaţă? Dar ce eşti tu, fiul ploii? Start considering that!
În plus, dacă n-aş crede că destinul vine de undeva de la a higher power, înseamnă că mi-l fac cu mâna mea şi eu sunt responsabilă pentru orice se întâmplă. Ce-i drept, destinul poate fi văzut ca o scuză, de genul "n-a fost să fie şi gata". Spre exemplu, mi-aduc aminte că mi-a povestit un..hmm să-i zicem prieten, acum 2 ani că un tip a vrut să se sinucidă şi s-a aruncat de la al nshpe-lea etaj. Okay, omul şi-a desenat soarta cu mâna lui. Problema a fost cu aterizarea. A picat pe un alt tip. Şi sinucigaşul a supravieţuit. Cât despre "norocos", nu putem spune acelaşi lucru. Şi cam cu ce a greşit omul acela? Se plimba liniştit. Cine s-ar fi gândit că o să aterizeze cineva în capul lui?
Cam asta e treaba cu norocul. Când am terminat clasa a 8a, învăţătoarea ne-a urat în primul rând "un dram de noroc" pentru că fără el, nu poţi face nimic. Crezi în noroc, implicit crezi în destin. Este o relaţie de interdependenţă. Coexistă şi nu pot fi separate. De ce ţi-ai mai dori să ai noroc într-o chestie atâta timp cât tu eşti ferm convins că tot ceea ce se poate întâmpla depinde în totalitate de tine?
În plus, tot pe aici se situează şi speranţa. Consider că este imposibil să speri la mai bine atâta timp cât nu crezi în destin. Dacă vrei ca lucrurile să îţi meargă bine, fă-le cu mânuţa ta dacă tot eşti stăpân pe propriul destin. Ah, stai! Nu prea poţi.
Şi încă ceva... dacă soarta omului este croită strict de acţiunile acestuia, cum puteţi explica faptul că inspiraţia are un rol semnificativ în evoluţia acestuia? O replică spusă la momentul potrivit, o operă literară de valoare, maxime celebre. Nu e ca şi cum omul îşi poate controla muza. (una peste alta a mea chiar are nevoie de mici reparaţii şi retuşuri).
Concluzionând, fie că e vorba de Dumnezeu, Alah, Iluminati sau cine ştie ce alte entităţi sau organizaţii, există cineva, undeva care ne urmăreşte, care veghează, care ne pune la încercare. Şi sunt lucruri pe care omul nu are capacitatea să le oprească. De cele mai multe ori omul se sperie de ceea ce nu înţelege, de lucrurile la care nu poate găsi o explicaţie firească.
Well, all in all, that's my point. I believe I am being taken care of :).

Ehm, mă simt ca şi cum aş fi făcut o compunere argumentativă pentru profa de francă. Până la urmă cred că o voi traduce şi i-o voi duce pe post de temă. O dată în viaţă găsesc şi eu un subiect mai plăcut pt o nenorocire de eseu >.<