Me Vs. Reality

Azi am realizat cât de bine mă simt acasă. E cald şi bineeee (nu neapărat fizic vorbind). Nu cred că le-am arătat vreodată alor mei că îi apreciez cu adevărat, deşi ei ştiu o simt, chiar dacă nu o zic (sounds like me). Mereu am apreciat faptul că pot vorbi cu ei (aproape) despre orice. Ce-i drept, mama are un anume talent al ei de a mă face să mă simt mai prost decât de obicei pentru că, mai mereu când se întâmplă ceva mai aiurea prin vieţişoara mea, mă face să cred că din vina mea a fost aşa. Cu tata e mai altfel.. pentru că semănăm foarte mult şi îşi dă seama imediat când am probleme, de orice natură. Lui îi cer de obicei sfaturi în materie de băieţi :)). Dacă îi spun că am nevoie de linişte, nu mă bate la cap cu întrebări pe moment.
Şi acum să explic titlul postării. Păi în ultimele zile mi-am evacuat "bestia" din pat, deci am cam dormit singurică. Şi am început să visez cam aiureaaa. Ceva de genul "îl dai afară pe uşă, dar intră înapoi pe geam". Mă rog, chestia asta nu mi-a pus încă probleme (foarte) mari, aştept să văd dacă se mai repetă, pentru că, dacă tu chiar mi-ai intrat în subconştient, este o gravă problemă!! Aşa, ce voiam să spun este că am avut nişte coşmaruri în ultimul timp şi este destul de naşpa să te trezeşti singur în pat, să mai fie si 00:00  şi să te vezi şi în oglindă imediat cum deschizi ochii, să mai fie şi aşa-zisa noapte de Halloween... În concluzie mi-am părăsit pătuţul frumuşel şi m-am băgat între ai mei:)). M-au luat amândoi în braţe şi aşa am adormit. Semi-adormită cum eram, până m-a luat somnul, mi-a tot trecut un gând prin cap: nu vreau să fiu singură niciodată. Ştiu că m-am contrazis în ultimul timp mai mult decât ar fi trebuit, dar e fix ce spuneam într-o postare anterioara: Pragmatism vs. Sentimentalism. Nu vreau să mă mai trezesc vreodată aşa pierdută. Vreau să cred că există cineva undeva acolo. Vreau ca acel cineva să-mi intre la inimioară şi mă protejeze aşa cum Rhett Butler o proteja pe Scarlett.
Am fost azi să-mi fac analizele. Şi mi-a fost rău toată ziua... Gagica de m-a înţepat mi-a spus dinainte că sunt foarte fragilă, slăbită şi sensibilă. Culmea, cică mi s-au ascuns venele:)). Nu mi-a fost niciodată frică de analize, chiar nu mă panichez de la chestii de-astea, dar cum o fi să-ţi spună cineva "sângele tău nu prea vrea să curgă"?!. Toată ziua am avut mâinile înţepenite, chiar mă dureau, iar când m-am trezit pe la 5 după-amiază, le aveam amorţite.
Cred că am o problemă acum. Nu mai pot scrie despre tine. Mă simt vulnerabilă, fie că citeşti, fie că nu. Am un imens orgoliu, asta dacă nu ţi-ai dat seama de asta (expresia asta mi-a adus aminte de un mesaj,apropo). Lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştii, dar nu! Pot să-ţi spun decât că n-o să plec nicăieri. Şi că urăsc faptul că am avut acea discuţie pe mess, şi nu faţă în faţă. Am un fix în ceea ce priveşte contactul vizual. Dacă cineva chiar simte ceea ce spune, n-are nicio problemă cu a se uita în ochii mei în timp ce o face. Mi-ar fi plăcut totuşi să existe un fel de "last kiss". Zăpăcelile mele.
Mă simt oarecum prost în cazul în care ai citit ce am scris pe aici, pentru că în felul acesta ai aflat o grămadă de chestii despre mine.. şi, mă rog, despre ce cred eu în legătură cu tine. Nu mai pot scrie în continuare despre tine, fiindcă, aşa cum spuneam, sunt prea mândră să admit unele chestii. Dacă vreodată vrei să ştii ce simt sau cum mă simt, întreabă-mă tu. Dacă te va interesa vreodată să faci asta, mi-ar plăcea să nu fie pe mess. Gata, am tăcut! Imy :p

Mă cam simţeam ca Taylor alergând după Ryan ( există câteva asemănări ale situaţiei, pt cei care au văzut filmul...), motiv pentru care postez următoarea scena din film:
. I would have loved to try it..

şi piesa de azi (mulţumiri lui Alex):

 Somn uşor. În noaptea asta chiar n-o să adorm prea uşor..

Cred că este pentru prima dată când scriu două postări în aceaşi zi şi având (relativ) două stări de spirit diferite. Prin intermediul acestei postări, vreau să-i mulţumesc unei prietene vechi şi dragi (care nu ştiu dacă va citi), pentru că mi-a adus aminte azi cine sunt eu adevărat, pentru că mi-a suportat dramele, etc. "Educă-ţi speranţele şi aşteptările. Ai nevoie de multă ambiţie. Şi tu ai ambiţie din plin. În plus, eşti cea mai încăpăţânată.". Ştiu că pot, dar nu sunt atât de sigură dacă vreau. Sunt conştientă de faptul că am nevoie de nişte schimbări, daaaaar o să mă gândesc la asta mai târziu. Sincer, nu sunt pregătită să mă schimb.
Am avut o seară bună. N-am mai râs cu atâta poftă de foarte mult timp. Şi una peste alta, am avut ocazia să fac un lucru tare drăguţ: având în vedere că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei păstrează în jur de 4800 de mesaje în telefon, am vrut să ne aducem aminte de perioada noastră de "vrăjeală" :)). Adică de acum aproximativ 2 ani. Şi am dat peste un mesaj de genul "nu pot fi cu tine pentru că în timp vei ajunge să ţii la mine, iar acum eu am nevoie de o perioadă în care să mă refac, îmi trebuie o relaţie mai neserioasă, ca să uit prin ce-am trecut". Iar minunea mea de relaţie neserioasă s-a transformat într-una dintre cele mai mari greşeli ale mele, una pe care o regret şi acum. Îmi plăcea un tip, nu extraordinar de mult, dar îmi plăcea. Mai fusesem cu el în urmă cu un an. Şi mai în glumă, mai în serios, îmi găsisem o relaţie neserioasă (aveam să aflu mai târziu că doar din punctul meu de vedere era aşa). După câteva săptămâni, mi-a venit mintea la cap şi am văzut că nu prea îmi trec mie zăpăcelile cu fostul (e extraordinar de frustrant să stai lângă cineva şi să nu simţi nimic; ba chiar să te mai şi gândeşti la altcineva). Şi am zis să-i explic cum stă treaba... Şi mă apuc eu frumuşel să scriu mesajul şi până să-l trimit, primesc eu unul. Ghici ce: "te iubesc..". Eu sunt panicată de fel, dar în faţa cuvintelor astea două venind de la un băiat deja mă fac mică mică de tot... dar asta e altă poveste. Se întâmpla să fie şi Ajunul Crăciunului. M-am simţit mizerabil, n-a mai vorbit cu mine o lună, nici măcar nu aveam curajul să mă uit în ochii lui... Şi mai grav, anul acesta s-a întors roata. Mi-a plăcut de el ceva vreme [după ce mi-a trecut am zis că-mi pun limită de vârstă la băieţi :)) ] până m-a lovit cu "nu pot fi cu tine, îmi iubesc fosta". Ceva gen, ironia sorţii. Aşa am învăţat să stau cuminte în banca mea. Nu prea am eu regrete, dar ăsta cu siguranţă este unul dintre ele. Asta da retrospecţie!
În altă ordine de idei, mă simt mai bine. Ce-i drept, mai am nişte pitici pe creier, mai ales pentru că, pe lângă lucrurile pe care voiam să le aflu, am mai aflat şi altele... Dar nu-mi permit să le reproşez, pt că deh.. mai am nişte urme de bun simţ rămase prin corp.
Ca o concluzie, pentru că mi-a pierit pofta de scris şi oricum am deviat de tot de la ce voiam să spun...: zilele astea mi-am dat seama că niciodată nu renunţăm, de fapt, la speranţă. Nu degeaba e vorba "Speranţa moare ultima doar atunci când crezi.". Oi fi eu mai fraierică, dar dacă timp de o oră şi ceva până m-a luat somnul tot am jurat că eşti ultimul, cred că pot să mai zăbovesc pe aici.. În fond am tot timpul din lume. Unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta este aşteptarea. Dar sunt situaţii în care nu-ţi rămâne nimic mai bun de făcut. Ştii, nu retrag nimic din tot ce am spus. N-am fost rea, am fost... tot ceva cu r. Aveam dreptate când spuneam că eşti altfel. Both ways.

Eu decid când să plec, când m-am săturat. Deci o să-mi văd în continuare de vieţişoara mea. Daaaaaar:


P.S. - să nu uităm de replica incredibilă care mi-a făcut seara (pe lângă căzătura EPICĂ a lui Bogdan): Tu tot o dădeai acolo cu "e ultimul, e ultimul" şi eu mă gândeam.. #$%&, copii,#$%&, copii. Îmi tot fluturau prin faţa ochilor şi cândva o să ai nevoi. Şi-ţi zic: O doamne Andreea, tu nu gandeşti? #$%& copii #$%& copii, cum dracu să fie ultimul ? :)))))))))
if you read this, just let me tell you for the millionth time how thankful I am to you for these two nights >:D<
somn uşor people!

... I think you have assigned me the wrong world >.< ! Pe bune, cineva ar trebui să-mi scoată nişte idei din cap; poate aşa aterizez şi eu pe Terra într-un final. Nu ştiu, poate sunt eu absurdă, poate am aşteptări prea mari de la oamenii din jurul meu. Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le suport. Spre exemplu... într-o seară simt nevoia să vorbesc cu cineva. Te contactez (tu = un prieten apropiat), îţi explic situaţia, iar pe la jumătatea poveştii mă întâmpini cu un "aha", pauză de 10 secunde după care urmează "mda şi uite eu azi am fost colo, am dres, am vorbit, am etc." sau şi mai naşpa "da, e aiurea şi eu am păţit fix la fel şi uite ce s-a întâmplat şi aşa şi pe dincolo". I got newsflash for you. You ain't the centre of the universe!!! Şi nici eu nu sunt. Dar, la naiba, îţi cer 5 minute din timpul tău preţios. Măcar în astea 5 minute ascultă-mi şi mie dramele, lasă-mă să sufăr până la capăt. Nu orice subiect trebuie să conveargă către tine, mai am şi eu nevoie din când în când să vorbesc despre ce simt.
Şi dupaia, mă întrebo de ce nu-ţi mai spun nimic despre viaţa mea. Păi simplu, pentru că nu mereu am chef să fac paralele între vieţile noastre, am şi eu momente critice în care se presupune că un prieten ar trebui să mă asculte şi, eventual, să-mi dea acolo un sfat 2-5-9. De fiecare dată când ai avut nevoie de mine şi mi-ai spus-o, te-am ascultat până te-ai plictisit să-ţi expui gândurile. Şi nu o spun ca un reproş. [ afirmaţile nu sunt adresate unei singure persoane, am întâlnit asta la mult mai mulţi dintre aşa-zişii mei prieteni.]
Again.. poate sunt eu absurdă şi cer prea mult. Mă rog!
Una peste alta, azi am avut o zi relativ bună... Am recitit postarea de ieri; ce-i drept, am fost putin cam radicală,rece, dură,etc. Şi totuşi nu-mi retrag cuvintele. Azi am refuzat să dau explicaţii pentru felul în care mă simt. Pentru că, sincer, n-am niciun chef să fiu compătimită. În concluzie, în intervalul 7:20 - 12:30 nu am scos o vorbuliţă. Chiar a fost un eveniment, având în vedere că nu prea îmi tace gura de obicei. Cred că a fost cea mai mare dovadă de răbdare pe care puteam să o dau, ţinând cont că în ultimul timp chiar lucrez la capitolul "răbdare".
În cursul zilei de azi am trecut prin toate stările posibile: de la tristeţe, enerveare, nervozitate, nelinişte, la amuzament, stare de bine, mulţumire, satisfacţie [am fost singura care l-a bătut pe Bogdan la table şi sunt tare mândră de asta, i-am luat 2 partide >:) :)) ] şi nu în cele din urmă...dor. Destul de aiurea, dar ce pot spune, fă cunoştinţă cu mine!
În final, sunt maxim de mulţumită de noua mea rochie (modificată aproape aşa cum visam eu) şi abia aştept s-o port :D. Mai trebuie doar să-mi găsesc un machiaj drăguţ şi un model de manichiură. Time to rock the world, bitches >:). Now I'm feeling better.

Din greşeală am dat peste nişte mesaje de săptămâna trecută. Şi m-au făcut să zâmbesc. Pentru că mai în glumă, mai în serios, m-ai făcut fericită. Deci, ma' dear, I may have been pissed off, I still do, but, nevertheless, I'm right here waiting for you. Maybe I was a totally bitch , maybe I would love to kill you, but there's something on you that makes me trust you. My bad, but I really hope I won't regret it :).

"...this is the question!" Pot începe prin a spune că mai nou sunt cu cineva. Chiar de o săpămână. Cu băiatul despre care vorbeam atât de frumos într-o postare precedentă. Nu prea ştiu dacă ceea ce avem (sau mai bine zis ceea ce am) este o relaţie. Cert este că, de când l-am cunoscut, timpul trece extrem de încet şi mă bucur de asta. Cred că îl plac un pic cam prea mult şi asta va fi în defavoarea mea în cele din urmă, că doar nah, aşa sunt eu.

Probabil că, dacă vei ajunge să mă cunoşti cât de cât, vei realiza că sunt cea mai încăpăţânată persoană pe care ai întâlnit-o. Şi nu exagerez. Mi s-a spus de multe ori că voi avea de pierdut din cauza asta, dar ca să ajung să fac un compromis (pt cineva), acea persoană trebuie să-mi ajungă mot à mot în străfundul sufletului. Niciodată nu arăt cuiva ceea ce simt sau gândesc dacă acea persoană n-a făcut-o înaintea mea. Nu pot. Nu vreau. E un risc pe care am încetat de mult să mi-l asum.
Spre exemplu, sunt în stare să leşin lângă telefon de dorinţă să îţi dau un mesaj să văd ce faci. Şi cu toate astea, nu îţi trimit. Nu din cauză că îmi eşti indiferent, Doamne fereşte, departe de mine. Ci pentru că, în primul rând, trebuie să văd dacă îţi pasă. I am not the stalker type(sau cel puţin nu aşa pe faţă). Şi oricât de drag mi-ai fi, de ce să fiu eu cea care te caută atâta timp cât tu n-ai avea niciun stres să stai o zi fără să ştii dacă eu continui să respir?
Acum câteva zile, tata mi-a spus ceva care mi-a atras atenţia în mod deosebit: "Nu-ţi pune la încercare prietenii, căci s-ar putea să îi pierzi.". Poate că nu sunt în măsură să testez pe nimeni, dar în anumite momente, ajungi să-ţi pui întrebări de genul "băi, ce s-a întâmplat?" sau "am greşit undeva?".
Sunt de părere că cine îşi dorşte ceva cu adevărat, face tot posibilul să obţină acel ceva. Şi e defectul meu că nu mă mulţumesc cu puţin. N-am cerşit atenţia nimănui niciodată. În fond, de ce aş face-o?!
Şi cu toate acestea, nu-mi pică deloc bine faptul că lucrurile au început să se schimbe. Poate cer eu prea mult fiindcă sunt obişnuită să ofer tot, în momentul în care plac pe cineva. Poate că e prea devreme. Poate că nu ştiu. Mi-ar prinde bine nişte lămuriri,sincer. Dar n-o să le cer. Ia ghici de ce :)).


Imaginea aceasta mi se pare semnificativă pentru ultima perioadă. Şi mi-am mai adus aminte de o frază: "Don't make her fall if you're not planning to catch her.". Şi asta la fel de semnificativă.
Şi una peste alta după ce îţi oferă lapte şi miere e cam greu să te reobişnuieşti cu apa şi lămâia.

perfect din inimă: 

P.S. - Azi am realizat cât de mult semeni cu prima mea iubire. La glume, la scris, la expresii, la înfăţişare, la vocabular, mai nou la felul în care te porţi cu mine. O fi zodia de vină. Şi totuşi e frustrant şi mă sperie în acelaşi timp.

Ştiu că am luat o mini-pauză şi sinceră să fiu nici nu ştiu de unde să încep...

pot incepe prin a spune ca sunt extenuata, am ajuns acasa la 10, fiind plecata de la 7 jum (de dimineata)... deci rogu-va scuzati-mi eventualele incoerente. in seara asta chiar simt nevoia sa scriu pentru ca am realizat un lucru cu adevarat important, pe care, sincer, mi-ar fi placut mai mult sa nu-l sesizez.

"Dragă NIsip,
...pesimismul devine realitate, iar o parte din cele mai groaznice temeri prind contur în viaţa mea, ce-mi rămâne de făcut? Există vreun regret mai mare decât acela că nu am profitat de momentul oportun care stătea fix în faţa mea şi îmi făcea cu mâna? Am ştiut că nu voi mai avea o a doua şansă imediat cum am plecat de lângă tine a doua zi... Şi am spus-o încă de pe atunci, când  toată lumea zicea "vei putea face asta în weekend-ul următor". Nu va mai exista o dată viitoare, sunt conştientă de asta. Şi ce-mi rămâne acum de făcut? N-am nici măcar cel mai mic indiciu despre ce mai faci... Stau cu ochii lipiţi de monitorul de la laptop şi cu mâna pe telefon. Cam aşa stau de o săptămână şi ceva. Şi de fiecare dată când vibrează nenorocirea aia de telefon, rămân blocată vreo 10 secunde până să dau "show". Pentru că mi-e dor de tine în ultimul hal. Pentru că ai avut grijă să mă faci să cred că îţi pasă. Pentru că nu am nici cea mai vagă idee ce aş putea să fac şi la ce altceva m-aş putea gândi ca să-mi ocup timpul.
Ai putea să pui un "." acolo la tine pe profilul de Facebook ca să văd că trăieşti şi că eşti bine... Şi câte n-aş putea face şi eu dacă nu aş fi atât de orgolioasă...

Cu mult drag şi dor,
cea care ar fi putut să te pupe de noapte bună, dar n-a făcut-o...!"

"what if you're making me all that I was meant to be..."

Nu ştiu ce părere au restul, dar eu una abia aştept să vină toamna... Un anotimp pentru sufleţelul meu. M-am săturat să scot limba de căldură, abia aştept să tremur de frig!!! Haha I guess I am pretty weird that way :P. Pe lângă faptul că sunt o grămaaaaaaadă de culori peste tot şi e o perioadă numai bună de făcut multe multe multe poze, întotdeauna mi-a plăcut ploaia. Gen "let the rain wash away all the pain of yesterday". Ce-i drept nu prea am fost în apele mele săptămânile astea. Şi tocmai am descoperit o modalitate şi mai bună de a mă descărca... mesaje adresate :D. O mă adresez unui nume sau unui cuvânt stabilit după o anumită logică şi mă voi semna în aşa fel încât numai cel despre care am scris să ştie despre ce e vorba (în eventualitatea în care va citi şi nu îşi va da seama din context). O să spun tot ce am pe inimioară şi nu pot să spun de-a dreptul (încă). deeeeeci:

"Dragă NIsip,
Când te-am cunoscut, am spus că eşti cu siguranţă un băiat pe cale de dispariţie. Practic s-a confirmat, pentru că tu chiar ai dispărut de vreo săptămână încoace (fix o săptămână, hmm ce întâmplare).  Teoretic... nu prea; pentru că s-a dovedit că una peste alta, tot băiat rămâi. Fiindcă atunci când băieţilor nu le convine ceva, îsi iau catrafusele şi pleacă. Aşa dintr-o dată. Nu că ar fi cazul măcar să dea de înţeles că nu au de gând să "nimic". Doamne fereşte, n-are nicio treabă cu respectul. E okay ca, până în ultima clipă, să faci persoana respectivă să creadă că e specială.
Într-un fel poate e mai bine că ai plecat. M-am tot gândit că niciodată nu va fi ceva între noi pentru că sunt prea multe lucruri care ne îndepărtează (nu e foarte corect să folosesc persoana I, plural). Şi totuşi ai idee cam cât de îndragostită eram/sunt de tine?! Suficient de îndrăgostită încât să nu fiu în stare să mă concentrez la pregătire la franceză (ceea ce n-am păţit de când mă ştiu), sau să citesc fără să pricep ce spun, sau să ma gândesc la tine 24/24. Şi ştii de ce? Pentru că a fost chestia aia de moment, secunda aia în care te-am văzut, "the sparkle". Şi faptul că mai târziu m-ai căutat şi am aflat cât de mult îmi semeni şi ce persoană minunată eşti. Şi mai ales... pentru că spui fix cuvintele pe care le am nerostite pe buze şi expui idei la care m-am gândit de multe ori, dar pe care nu le-am împărtăşit niciodată până acum. Şi scrii ca şi cum ai fi fost înauntrul meu. Şi parcă ai privi lumea prin ochii mei.
Asta numesc eu a fi îndrăgostit. Şi aşa m-am simţit pentru două săptămâni. După aceea, ai avut tu grijă să diminuezi sentimentul... Se spune că speranţa moare ultima; şi totuşi ai grijă să nu fie prea târziu.

Cu drag,
A ta stea căzătoare!"

Pentru că doar la tine mă gândesc ascultând melodia asta.

"when in doubt, just take the next step" 


cea mai bună prietenă a mea mi-a dat un sfat extrem de valoros astăzi: "dacă tu simţi că nu merge, let it go". dar parcă nu-mi vine să fac asta... ori m-am entuziasmat eu prea tare şi prea repede, ori nu ştiu... am mai citit azi ceva :‎"Trebuie să ştii când se încheie o etapă din viaţa ta. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât este necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii." (Paulo Coelho). 
pur şi simplu nu-mi explic anumite lucruri şi mă enervez la gândul că există o întrebare în viaţa mea la care nu am un răspuns... mă enervez când nu găsesc nicio explicaţie pentru atitudinea unei persoane care mă interesează în mod special. 
de ce mai toată lumea dispare din viaţa mea fără vreo explicaţie? sunt momente în care mă întreb dacă nu cumva greşesc eu undeva. aş vrea să ştii că, dacă nu te caut, nu o fac pentru că nu-mi doresc să ştiu ce faci... ci pentru că sunt mult prea orgolioasă şi încăpăţânată şi vreau să cred că dacă tu vrei ceva de la mine, mă vei căuta în cele din urmă. poate că nu ar trebui să scriu toate astea aici, dar simt că aşa e bine... oho şi câte aş mai vrea să-ţi spun, dar, deh, mândria e mare. 
aş fi în stare să aştept dacă aş avea certitudinea că va exista un final fericit... dacă tu nu vrei nimic de la mine, e ok, i can deal with that. dacă e aşa, măcar continuă să nu mă mai cauţi. pentru că atâta timp cât mă vei căuta, eu nu pot fi altfel decât îndragostită de tine. şi asta e rău pentru mine, crede-mă!!
oricare ar fi finalul, în câteva zile va fi oricum prea târziu. end of story...
cred ca azi sunt mai sentimentală decât de obicei. o fi din cauză că vine toamna..


ştiu că toată lumea postează melodia asta, dar mi se pare prea pe sentiment (în special refrenul)



şi o mai postez şi pe asta pentru că... ascultă şi o să vezi :)

Imi doresc ca intr-o zi cineva sa-mi dedice din suflet melodia asta:

Wishes.. Why do we keep making wishes? We are aware of the impossibility of their accomplishment. 22:22, 0:00, a falling star, an airplane. Little things. We keep hoping that our wishes will accomplish. We have expectations; and this is the disappointments come from.
Anyway, if you make a wish, you can't pretend that you don't think deep inside that it's even a slightly chance to have it fulfilled. No matter how hard I try, I can't believe in coincidences... Ok, between me and you, I'm the emotional one.
Even you end up damadged, you keep hoping. What happens when you get tired? I have been making wishes every single day in the last year. And I actually thought it had accomplished. You know what? STOP. I'm tired of waiting, tired of hoping, tired of believing. And although I say this,
my dot turns to be a comma. Cause you know I'll be here.

"falling down like a waterfall..."

"When we say things like "people don't change" it drives scientist crazy because change is literally the only constant in all of science. Energy. Matter. It's always changing, morphing, merging, growing, dying. It's the way people try not to change that's unnatural. The way we cling to what things were instead of letting things be what they are. The way we cling to old memories instead of forming new ones. The way we insist on believing despite every scientific indication that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change that's up to us. It can feel like death or it can feel like a second chance at life. If we open our fingers, loosen our grips, go with it, it can feel like pure adrenaline. Like at any moment we can have another chance at life. Like at any moment, we can be born all over again..."