Me Vs. Reality

Sunt defectă. Mi-au venit rezultatele analizelor. Nu-mi vine să cred... Trebuie să fie ceva greşit. Concluzia este că sunt defectă. Cică sunt perfect sănătoasă. N-am avut niciodată analize aşa bune -__-. Come on, people, what's wrong you? Îmi curge nasul ca o biuretă stricată, mănânc cât o vrabie şi sunt sănătoasă?! Acum 3 săptămâni aveam în gât un streptococ ß-hemolitic. Nu că îmi plăcea... dar nu-l mai am!! Şi am luat fix niciun medicament... Mă rog, Doamne ajută să fiu într-adevăr aşa sănătoasă cum par [fizic, nu mental :))].
M-am reapucat de chimie, ceea ce mă binedispune grozav de mult. Şi una peste alta, era şi timpul.
Îmi place vremea asta, dar mă enervează că nu plouă. E cea mai urâtă toamnă de până acum... Cum să fie toamnă şi să nu plouă?! So not fair...
Mi-a reparat tata aparatul. Finally :D. Acum n-o să mai pierd nicio minunăţie de răsărit. Ce-i drept, nu-i merge zoom-ul, dar decât deloc, e bine şi aşa.

mda, mă duc să termin proiectul la fizică, să scriu la info, la mate... eventual poate îmi rămâne timp şi de chimie şi de citit. Mi-e dor de Scarlett :D

pentru azi am:
- două fraze: "Real eyes realize real lies." şi "I was never loyal except for my own pleasure zone." (placebo - black eyed)
- o poză:
 
şi o melodie: 

...mai e până departe?!?!? Cu toţii ne punem întrebarea asta cel puţin o dată la două zile. Fiecare dintre noi are un ideal, un ţel, fie provizoriu, fie pe termen lung. Aşteptarea şi incertitudinea sunt cele mai "nenorocite" stări omeneşti. "They bite you in the ass".
Azi m-am simţit fericită. Fiindcă (...) Nu sunt 100% sigură că a fost vorba de fericire. Poate a fost doar mulţumire de sine, sau satisfacţie, sau pur şi simplu o stare de bine. Dar până la urmă poate cineva să pună nişte limite bine definite fericirii? Mă îndoiesc. Fiecare o simte la un anumit nivel, cu o anumită intensitate, într-un anumit cadru. Realizezi că ai fost fericit abia când ieşi din starea de beatitudine; când ai redevenit fie plictisit, fie leneş, fie mohorât. Şi atunci te întrebi: ce te-a făcut fericit în acele 347815642396 secunde cât ai avut încrustat pe faţă un zâmbet cât Marele Zid Chinezesc?
Cel puţin o dată pe zi, un lucru neînsemnat te face fericit şi, involuntar, îţi plantează pe faţă un zâmbet de o naturaleţe izbitoare. Un zâmbet frumos (în adevăratul sens al cuvântului), frumos prin simplitatea lui şi, mai ales, pentru că vine din suflet. Eşti fericit fără să îşi dai seama. Avem parte de atâtea momente de fericire, dar nu suntem capabili să le recunoaştem pentru că le considerăm prea simple. Atribuim cuvântului "fericire" înţelesuri atât de complexe încât ne irosim întreaga viaţă căutând un sentiment idealizat până la înăbuşire. Este adevărat că detaliile ne fac să vedem viaţa într-o manieră interesantă, dar este şi mai important să ne situăm la o distanţă care să ne permită să păstrăm imaginea de ansamblu. Complementarism.
Ce înseamnă de fapt fericirea? Echilibru. Mulţumire sufletească. Împlinire.
Acum revenind la motivul fericirii mele efemere de astăzi (propriu-zis de ieri pt că e trecut de 12). Am spus într-un post anterior că îmi place fotografia. Pe Facebook am un album "Hobby" numai cu poze realizate de mine şi care mi-au plăcut în mod special. Am primit până acum mai multe comentarii de genul "felicitări" "frumoase poze" "ai talent", dar astăzi o fată a mai adăugat ceva şabloanelor de mai sus. Şi anume: "poate îmi faci şi mie nişte poze". La început nu am ştiut dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar afirmaţia în sine m-a bucurat. Faptul că cineva mi-a afişat posibilitatea dorinţei de a i se face poze de către mine, e enorm pentru mine. Am vorbit după aceea cu persoana respectivă şi a zis că vorbea serios. Imediat după starea de fericire sau orice ar fi fost, a urmat starea de îngrijorare: n-am cine ştie ce aparat, dacă n-or să-i placă? dacă mi se strica zoom-ul de tot? dacă nu e vremea bună? dacă e înnorat? (e vb de weekend-ul viitor) dacă se aşteapta la nişte poze de o calitate profi?
M-am apucat să citesc serios despre tehnica portretelor şi să analizez cât mai multe poze ca să-mi dau seama ce (nu) trebuie să fac, ce ar avantaja-o în funcţie de trăsăturile fizice. Am încercat să-mi fixez nişte cadre în cap şi mâine o să mă străduiesc să pun totul pe hârtie.
Cred că m-am entuziasmat cam repede, dar... din toată afacerea asta nu am ce să pierd. Dacă se răzgândeşte până weekend-ul viitor, eu rămân cu cunoştinţele :D
Mă duc să dorm. Somn uşor şi vise plăcute }{



P.S. - a plouat în sfârşit!!! poate că din această cauză am avut aşa o stare bună de spirit azi... bine ai venit, toamnă :) şi frig.

Mi-e dor de o ploaie... n-a mai plouat de pe 1 septembrie şi deja încep să simt lipsa picăturilor. Vreau să stau la fereastra şi să mă uit cum plânge cerul afară... ce egoistă sunt!! Vreau să vad vremea aia mohorâtă şi deprimantă, pe placul sufletului meu. Să plouă, să plouă, să plouăăăăă. Sunt ca un copil mic care şi-a pierdut jucăria preferată. Sau care s-a pierdut pe sine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine... refuz să cred că e tu eşti responsabil pentru asta. În mare parte eu sunt vinovata. Ai şi tu partea ta de vină, ce-i drept, daaaaaar...
M-am pierdut undeva pe drum şi aş da orice să ştiu unde... De cele mai multe ori ploaia mă ajută să mă regăsesc, dar acum nu e ea de găsit nicăieri. O picătură să pice şi e suficient. La tembelizor au zis că o să plouă sâmbătă, sper să nu se fi înşelat. Oricum aşteptam weekend-ul ăsta ca pe pâinea caldă, din mai multe motive...

Mi-am adus aminte de o postare pe care am citit-o acum ceva timp şi care lansează mesajul: "Tu te-ai întrebat vreodată cine eşti?". Eu n-am făcut-o niciodată pentru că din anumite puncte de vedere mi-e frică de ce aş putea descoperi. Acum găsesc că este momentul potrivit să o fac, în sfârşit... Vrei să ştii cine sunt cu adevărat? Eşti sigur că îţi doreşti asta aşa de mult? Ce-i drept nişte rânduri pe blog nu te pot ajuta decât să-ţi faci o părere de ansamblu, dacă vrei mai mult va trebui să petreci ceva timp cu mine...
Şi totuşi, uite cine sunt eu:
Sunt mult prea orogilioasă şi încăpăţânată; de cele mai multe ori mi se pare de neconceput să las de la mine. Am mai spus-o şi înainte că o să fie un eveniment când cineva mă va face să renunţ, fie şi pentru moment, la cele două atitudini... Vorbesc mult. Foaaaarte mult. E un fel de a doua natură a mea. Îmi place să ascult. Consider că e o adevărată artă să ştii să asculţi. Mă enervez când văd că cineva întrerupe în mijlocul unei povestiri ca să spună "vai, dar uite că şi eu am păţit la fel cu x". E urât şi nu se face. Gen: "I got newsflash for you: you ain't the center of the universe!!!"
Sunt săritoate. De fiecare dată când cineva are o problemă, stau şi ascult şi încerc pe cât posibil să sprijin persoana respectivă, fără să mă duc mai târziu să împraştii ceea ce am aflat. Cred că e foarte important să fie cineva "acolo" pt tine; cel puţin eu ştiu cum a fost să nu fie... Nu fac naveta de la X la Y. Nici din punct de vedere al relaţiilor, nici în ceea ce priveşte prietenii. Dacă mi-ai spus un lucru, rămâne acolo.
Nu suport să mi se spună se să fac sau să fiu condusă. Îmi place să conduc, să domin, cu toate că aş fi un tiran. Şi, involuntar, îmi iubesc dominatorii. Nu-mi place să fiu aprobată la fiecare pas; vreau să fiu contrazisă, să port discutţii în contradictoriu (evident, argumentate).
Sunt fixistă. Eşti cu mine sau împotriva mea, nu poţi găsi o cale de mijloc în privinţa asta. Până acum am crezut că lucrurile pot fi albe sau negre, dar cu timpul am realizat că toate sunt gri... Şi cu toate astea, învăţ din greşeliile trecutului.
Iubesc muntele şi tot ce este legat de el, inclusiv libertatea şi, uneori, singurătatea. Nici marea nu-mi displace, dar mai bine mă simt la munte.
Cea mai mare greşeală pe care o poţi face în faţa mea este să mă minţi sau să mă înşeli. Cu siguranţă ajung să iert cu timpul, dar "things will never be the same again".
Sunt naivă şi am avut de suferit din cauza asta. Sunt deosebit de sinceră (uneori mai sinceră decât ar trebui) motiv pentru care le cer şi celor din jurul meu acelaşi lucru.
Cred în dragoste la prima vedere (been there, done that) şi nu sunt adepta relaţiilor "de dragul de a fi". Nu mă pot îndrăgosti la comandă de cineva, dacă nu mi-a plăcut acea persoană din prima clipă în care am văzut-o... trebuie să fie scânteia aia, ştiţi voi despre ce vorbesc.
Nu cred în coincidenţe, totul e scris să se întâmple într-un anumit fel şi e cineva acolo Sus care are grijă de noi toţi...
Sunt repezită şi uneori neatentă, alteori profundă, dar întotdeauna atentă la detalii. Las de dorit la capitolul răbdare. Îmi pierd cumpătul imediat; ca să fiu calmă şi concentrată, acel ceva/cineva trebuie să-mi placă deosebit de mult! Dar cineva m-a învăţat că răbdarea nu este neapărat ereditară, o poţi învăţa cu timpul. Şi sunt dispusă să încerc să o fac.
Trec de la o stare la alta într-o secundă. Sunt imprevizibilă. Nu suport să aştept, dar îmi place să mă las aşteptată.
Am nişte hobby-uri cam ciudate: îmi place să trag cu arcul (în general fac asta atunci când sunt nervoasă), să merg cu tata la pescuit (mi-a promis că o să mă ia o data şi la vânătoare), să mă uit cu binoclul la stele şi la lună. Şi acum unele mai normale...: îmi place fotografia (foarte mult!!!), şi mi-ar plăcea să fac nişte cursuri ca să învăţ cât mai multe despre ea ca artă, sau cel puţin să am pe cineva care să mă înveţe.. nu dispun de suficienţi bani ca să îmi iau un aparat mai performant (deşi m-am apucat să strâng pentru un Nikon D3000) şi momentan mă mulţumesc cu ceea ce am. De asemenea, îmi place foarte mult chimia. Aş fi capabilă să-mi fac un mini-laborator în beci, dar nici măcar nu cred că e legal :)). Când mi-am descoperit pasiunea asta, mama nu m-a luat în serios până n-a văzut că am renunţat la timpul petrecut la pc în favoarea celor petrecut printre culegeri... Şi îmi mai plac limbile străine, în special franceza. Are ceva special, melodios, nu ştiu.. Până în clasa a 10a nu suportam să aud cuvântul "franceză" şi mama s-a tot ţinut de capul meu să o învăţ. Când a renunţat, am avut eu o revelaţie şi m-am apucat de pregătire. Parcă aş fi făcut-o la ambiţie, dar n-a fost aşa. De fapt, nici nu ştiu ce a fost.
Da, asta e cel mai important: sunt o persoană ambiţioasă. Fac orice ca să ajung acolo unde îmi propun. Mda, şi asta ţine un pic de încăpăţânare, mândrie şi orogliu...
Şi ar mai fi multe de spus despre mine, dar îţi las "plăcerea" de a le descoperi singur, dragă potenţial cititor.

Mă duc să citesc. Scarlett de Alexandra Ripley.

Noapte bună!


P.S. - de ce a trebuit să mă cauţi tocmai când am decis să renunţ la tine? sau mai bine zis de ce a trebuit să-mi recuperez numărul tocmai acum. eram foarte foarte hotărâtă s-o las baltă. deh, life is messy, that's how we're made :)

Nu ştiu ce părere au restul, dar eu una abia aştept să vină toamna... Un anotimp pentru sufleţelul meu. M-am săturat să scot limba de căldură, abia aştept să tremur de frig!!! Haha I guess I am pretty weird that way :P. Pe lângă faptul că sunt o grămaaaaaaadă de culori peste tot şi e o perioadă numai bună de făcut multe multe multe poze, întotdeauna mi-a plăcut ploaia. Gen "let the rain wash away all the pain of yesterday". Ce-i drept nu prea am fost în apele mele săptămânile astea. Şi tocmai am descoperit o modalitate şi mai bună de a mă descărca... mesaje adresate :D. O mă adresez unui nume sau unui cuvânt stabilit după o anumită logică şi mă voi semna în aşa fel încât numai cel despre care am scris să ştie despre ce e vorba (în eventualitatea în care va citi şi nu îşi va da seama din context). O să spun tot ce am pe inimioară şi nu pot să spun de-a dreptul (încă). deeeeeci:

"Dragă NIsip,
Când te-am cunoscut, am spus că eşti cu siguranţă un băiat pe cale de dispariţie. Practic s-a confirmat, pentru că tu chiar ai dispărut de vreo săptămână încoace (fix o săptămână, hmm ce întâmplare).  Teoretic... nu prea; pentru că s-a dovedit că una peste alta, tot băiat rămâi. Fiindcă atunci când băieţilor nu le convine ceva, îsi iau catrafusele şi pleacă. Aşa dintr-o dată. Nu că ar fi cazul măcar să dea de înţeles că nu au de gând să "nimic". Doamne fereşte, n-are nicio treabă cu respectul. E okay ca, până în ultima clipă, să faci persoana respectivă să creadă că e specială.
Într-un fel poate e mai bine că ai plecat. M-am tot gândit că niciodată nu va fi ceva între noi pentru că sunt prea multe lucruri care ne îndepărtează (nu e foarte corect să folosesc persoana I, plural). Şi totuşi ai idee cam cât de îndragostită eram/sunt de tine?! Suficient de îndrăgostită încât să nu fiu în stare să mă concentrez la pregătire la franceză (ceea ce n-am păţit de când mă ştiu), sau să citesc fără să pricep ce spun, sau să ma gândesc la tine 24/24. Şi ştii de ce? Pentru că a fost chestia aia de moment, secunda aia în care te-am văzut, "the sparkle". Şi faptul că mai târziu m-ai căutat şi am aflat cât de mult îmi semeni şi ce persoană minunată eşti. Şi mai ales... pentru că spui fix cuvintele pe care le am nerostite pe buze şi expui idei la care m-am gândit de multe ori, dar pe care nu le-am împărtăşit niciodată până acum. Şi scrii ca şi cum ai fi fost înauntrul meu. Şi parcă ai privi lumea prin ochii mei.
Asta numesc eu a fi îndrăgostit. Şi aşa m-am simţit pentru două săptămâni. După aceea, ai avut tu grijă să diminuezi sentimentul... Se spune că speranţa moare ultima; şi totuşi ai grijă să nu fie prea târziu.

Cu drag,
A ta stea căzătoare!"

Pentru că doar la tine mă gândesc ascultând melodia asta.

"when in doubt, just take the next step" 


cea mai bună prietenă a mea mi-a dat un sfat extrem de valoros astăzi: "dacă tu simţi că nu merge, let it go". dar parcă nu-mi vine să fac asta... ori m-am entuziasmat eu prea tare şi prea repede, ori nu ştiu... am mai citit azi ceva :‎"Trebuie să ştii când se încheie o etapă din viaţa ta. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât este necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii." (Paulo Coelho). 
pur şi simplu nu-mi explic anumite lucruri şi mă enervez la gândul că există o întrebare în viaţa mea la care nu am un răspuns... mă enervez când nu găsesc nicio explicaţie pentru atitudinea unei persoane care mă interesează în mod special. 
de ce mai toată lumea dispare din viaţa mea fără vreo explicaţie? sunt momente în care mă întreb dacă nu cumva greşesc eu undeva. aş vrea să ştii că, dacă nu te caut, nu o fac pentru că nu-mi doresc să ştiu ce faci... ci pentru că sunt mult prea orgolioasă şi încăpăţânată şi vreau să cred că dacă tu vrei ceva de la mine, mă vei căuta în cele din urmă. poate că nu ar trebui să scriu toate astea aici, dar simt că aşa e bine... oho şi câte aş mai vrea să-ţi spun, dar, deh, mândria e mare. 
aş fi în stare să aştept dacă aş avea certitudinea că va exista un final fericit... dacă tu nu vrei nimic de la mine, e ok, i can deal with that. dacă e aşa, măcar continuă să nu mă mai cauţi. pentru că atâta timp cât mă vei căuta, eu nu pot fi altfel decât îndragostită de tine. şi asta e rău pentru mine, crede-mă!!
oricare ar fi finalul, în câteva zile va fi oricum prea târziu. end of story...
cred ca azi sunt mai sentimentală decât de obicei. o fi din cauză că vine toamna..


ştiu că toată lumea postează melodia asta, dar mi se pare prea pe sentiment (în special refrenul)



şi o mai postez şi pe asta pentru că... ascultă şi o să vezi :)

 După o perioadă lungă de timp, am decis să mă întorc la a scrie pe blog. Nu întreba de ce pentru că nu am de gând să îţi spun oricum. 
 Deci pornind de la premiza că nu-mi vor citi prea multe persoane blogul, iar dacă îl vor citi, aceştia vor fi necunoscuţi, uite ce îmi doresc eu de la viaţa asta pentru a fi fericită:

 1. să obţin un miracol
 2. să văd marea iarna
 3. să primesc un trandafir albastru
 4. să vizitez Egiptul
 5. să ajung la o olimpiadă naţională 
 6. să studiez fotografia ca artă
 7. să fiu în 2 locuri în acelaşi timp 
 8. să fiu cu cineva mai mult de un an
 9. să intru la medicină
 10. să fac o donaţie 
 11. să fac graffiti
 12. să citesc "Romeo şi Julieta" 
 13. să stau trează o noapte întreagă 
 14. să fac bungee-jumping
 15. să dorm sub cerul liber
 16. să sar cu paraşuta
 17. să-mi cunosc vărul 
 18. să înot în Pacific
 19. să mă plimb în parcul Cişmigiu 
 20. să fiu sărutată sub un tei înflorit
 21. să privesc apusul şi răsăritul alături de o persoană dragă

 Lista rămâne deschisă şi o voi mai completă pe parcurs.
 Vine toamna... aşteptam de ceva timp asta. Cu toate că de cele mai multe ori toamnă mă deprimă(ca acum), îmi place frigul. Mă face să mă simt vie. Şi cu toate astea nu ştiu dacă mini-depresia asta mi se trage de la toamnă sau de la ... mă rog, cineva. De mult n-am mai fost aşa îndrăgostită, dar sper să-mi treacă repede, pentru binele meu. Mă deprim de fiecare dată când îmi dau seamă că e degeaba şi ştiu că orice aş face n-o să schimbe cu nimic situaţia. Sunt lucruri cu care nu pot concura. În fine -.-

 pe melodia asta aveam eu duminică seară un zâmbet până la Dumnezeu şi înapoi; cause these eyes won't make you feel blue...

A fi sau a nu fi... deprimat. Chiar asta e intrebarea. Pe vremea asta e cam greu sa nu fi. Si cand natura si amigdalele nu prea te lasa sa iesi afara, logic stai in casa. Si cum esti prea plictisit de TV si nu ai destula rabdare sa te uiti la un film, incepi sa te gandesti, lucru care in situatia mea nu duce la un rezultat prea bun. Existenta mea e stresata si complicata prin simplul fapt ca e a mea.
Pe vremea asta nu ma mai ajuta nici post-it-urile, nici panoul, nici toate hartiile in care m-am ingropat. Ce trist. Imi plang de mila. Sunt naspa.
Ti-am spus vreodata cat imi place frigul? Poate ca da. Desi sunt sigura ca nu ti-am spus niciodata de ce.
Acum mi-e cald. Vreau sa-mi fie frig. Sa simt cum imi curge sangele in vene. Sa simt ca sunt vie; fiindca frigul este singurul lucru care inca mai poate face asta...
Deprimare placuta in continuare!

ps - probabil maine o sa sterg postul @-)