Me Vs. Reality

...mai e până departe?!?!? Cu toţii ne punem întrebarea asta cel puţin o dată la două zile. Fiecare dintre noi are un ideal, un ţel, fie provizoriu, fie pe termen lung. Aşteptarea şi incertitudinea sunt cele mai "nenorocite" stări omeneşti. "They bite you in the ass".
Azi m-am simţit fericită. Fiindcă (...) Nu sunt 100% sigură că a fost vorba de fericire. Poate a fost doar mulţumire de sine, sau satisfacţie, sau pur şi simplu o stare de bine. Dar până la urmă poate cineva să pună nişte limite bine definite fericirii? Mă îndoiesc. Fiecare o simte la un anumit nivel, cu o anumită intensitate, într-un anumit cadru. Realizezi că ai fost fericit abia când ieşi din starea de beatitudine; când ai redevenit fie plictisit, fie leneş, fie mohorât. Şi atunci te întrebi: ce te-a făcut fericit în acele 347815642396 secunde cât ai avut încrustat pe faţă un zâmbet cât Marele Zid Chinezesc?
Cel puţin o dată pe zi, un lucru neînsemnat te face fericit şi, involuntar, îţi plantează pe faţă un zâmbet de o naturaleţe izbitoare. Un zâmbet frumos (în adevăratul sens al cuvântului), frumos prin simplitatea lui şi, mai ales, pentru că vine din suflet. Eşti fericit fără să îşi dai seama. Avem parte de atâtea momente de fericire, dar nu suntem capabili să le recunoaştem pentru că le considerăm prea simple. Atribuim cuvântului "fericire" înţelesuri atât de complexe încât ne irosim întreaga viaţă căutând un sentiment idealizat până la înăbuşire. Este adevărat că detaliile ne fac să vedem viaţa într-o manieră interesantă, dar este şi mai important să ne situăm la o distanţă care să ne permită să păstrăm imaginea de ansamblu. Complementarism.
Ce înseamnă de fapt fericirea? Echilibru. Mulţumire sufletească. Împlinire.
Acum revenind la motivul fericirii mele efemere de astăzi (propriu-zis de ieri pt că e trecut de 12). Am spus într-un post anterior că îmi place fotografia. Pe Facebook am un album "Hobby" numai cu poze realizate de mine şi care mi-au plăcut în mod special. Am primit până acum mai multe comentarii de genul "felicitări" "frumoase poze" "ai talent", dar astăzi o fată a mai adăugat ceva şabloanelor de mai sus. Şi anume: "poate îmi faci şi mie nişte poze". La început nu am ştiut dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar afirmaţia în sine m-a bucurat. Faptul că cineva mi-a afişat posibilitatea dorinţei de a i se face poze de către mine, e enorm pentru mine. Am vorbit după aceea cu persoana respectivă şi a zis că vorbea serios. Imediat după starea de fericire sau orice ar fi fost, a urmat starea de îngrijorare: n-am cine ştie ce aparat, dacă n-or să-i placă? dacă mi se strica zoom-ul de tot? dacă nu e vremea bună? dacă e înnorat? (e vb de weekend-ul viitor) dacă se aşteapta la nişte poze de o calitate profi?
M-am apucat să citesc serios despre tehnica portretelor şi să analizez cât mai multe poze ca să-mi dau seama ce (nu) trebuie să fac, ce ar avantaja-o în funcţie de trăsăturile fizice. Am încercat să-mi fixez nişte cadre în cap şi mâine o să mă străduiesc să pun totul pe hârtie.
Cred că m-am entuziasmat cam repede, dar... din toată afacerea asta nu am ce să pierd. Dacă se răzgândeşte până weekend-ul viitor, eu rămân cu cunoştinţele :D
Mă duc să dorm. Somn uşor şi vise plăcute }{



P.S. - a plouat în sfârşit!!! poate că din această cauză am avut aşa o stare bună de spirit azi... bine ai venit, toamnă :) şi frig.

Mi-e dor de o ploaie... n-a mai plouat de pe 1 septembrie şi deja încep să simt lipsa picăturilor. Vreau să stau la fereastra şi să mă uit cum plânge cerul afară... ce egoistă sunt!! Vreau să vad vremea aia mohorâtă şi deprimantă, pe placul sufletului meu. Să plouă, să plouă, să plouăăăăă. Sunt ca un copil mic care şi-a pierdut jucăria preferată. Sau care s-a pierdut pe sine. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine... refuz să cred că e tu eşti responsabil pentru asta. În mare parte eu sunt vinovata. Ai şi tu partea ta de vină, ce-i drept, daaaaaar...
M-am pierdut undeva pe drum şi aş da orice să ştiu unde... De cele mai multe ori ploaia mă ajută să mă regăsesc, dar acum nu e ea de găsit nicăieri. O picătură să pice şi e suficient. La tembelizor au zis că o să plouă sâmbătă, sper să nu se fi înşelat. Oricum aşteptam weekend-ul ăsta ca pe pâinea caldă, din mai multe motive...

Mi-am adus aminte de o postare pe care am citit-o acum ceva timp şi care lansează mesajul: "Tu te-ai întrebat vreodată cine eşti?". Eu n-am făcut-o niciodată pentru că din anumite puncte de vedere mi-e frică de ce aş putea descoperi. Acum găsesc că este momentul potrivit să o fac, în sfârşit... Vrei să ştii cine sunt cu adevărat? Eşti sigur că îţi doreşti asta aşa de mult? Ce-i drept nişte rânduri pe blog nu te pot ajuta decât să-ţi faci o părere de ansamblu, dacă vrei mai mult va trebui să petreci ceva timp cu mine...
Şi totuşi, uite cine sunt eu:
Sunt mult prea orogilioasă şi încăpăţânată; de cele mai multe ori mi se pare de neconceput să las de la mine. Am mai spus-o şi înainte că o să fie un eveniment când cineva mă va face să renunţ, fie şi pentru moment, la cele două atitudini... Vorbesc mult. Foaaaarte mult. E un fel de a doua natură a mea. Îmi place să ascult. Consider că e o adevărată artă să ştii să asculţi. Mă enervez când văd că cineva întrerupe în mijlocul unei povestiri ca să spună "vai, dar uite că şi eu am păţit la fel cu x". E urât şi nu se face. Gen: "I got newsflash for you: you ain't the center of the universe!!!"
Sunt săritoate. De fiecare dată când cineva are o problemă, stau şi ascult şi încerc pe cât posibil să sprijin persoana respectivă, fără să mă duc mai târziu să împraştii ceea ce am aflat. Cred că e foarte important să fie cineva "acolo" pt tine; cel puţin eu ştiu cum a fost să nu fie... Nu fac naveta de la X la Y. Nici din punct de vedere al relaţiilor, nici în ceea ce priveşte prietenii. Dacă mi-ai spus un lucru, rămâne acolo.
Nu suport să mi se spună se să fac sau să fiu condusă. Îmi place să conduc, să domin, cu toate că aş fi un tiran. Şi, involuntar, îmi iubesc dominatorii. Nu-mi place să fiu aprobată la fiecare pas; vreau să fiu contrazisă, să port discutţii în contradictoriu (evident, argumentate).
Sunt fixistă. Eşti cu mine sau împotriva mea, nu poţi găsi o cale de mijloc în privinţa asta. Până acum am crezut că lucrurile pot fi albe sau negre, dar cu timpul am realizat că toate sunt gri... Şi cu toate astea, învăţ din greşeliile trecutului.
Iubesc muntele şi tot ce este legat de el, inclusiv libertatea şi, uneori, singurătatea. Nici marea nu-mi displace, dar mai bine mă simt la munte.
Cea mai mare greşeală pe care o poţi face în faţa mea este să mă minţi sau să mă înşeli. Cu siguranţă ajung să iert cu timpul, dar "things will never be the same again".
Sunt naivă şi am avut de suferit din cauza asta. Sunt deosebit de sinceră (uneori mai sinceră decât ar trebui) motiv pentru care le cer şi celor din jurul meu acelaşi lucru.
Cred în dragoste la prima vedere (been there, done that) şi nu sunt adepta relaţiilor "de dragul de a fi". Nu mă pot îndrăgosti la comandă de cineva, dacă nu mi-a plăcut acea persoană din prima clipă în care am văzut-o... trebuie să fie scânteia aia, ştiţi voi despre ce vorbesc.
Nu cred în coincidenţe, totul e scris să se întâmple într-un anumit fel şi e cineva acolo Sus care are grijă de noi toţi...
Sunt repezită şi uneori neatentă, alteori profundă, dar întotdeauna atentă la detalii. Las de dorit la capitolul răbdare. Îmi pierd cumpătul imediat; ca să fiu calmă şi concentrată, acel ceva/cineva trebuie să-mi placă deosebit de mult! Dar cineva m-a învăţat că răbdarea nu este neapărat ereditară, o poţi învăţa cu timpul. Şi sunt dispusă să încerc să o fac.
Trec de la o stare la alta într-o secundă. Sunt imprevizibilă. Nu suport să aştept, dar îmi place să mă las aşteptată.
Am nişte hobby-uri cam ciudate: îmi place să trag cu arcul (în general fac asta atunci când sunt nervoasă), să merg cu tata la pescuit (mi-a promis că o să mă ia o data şi la vânătoare), să mă uit cu binoclul la stele şi la lună. Şi acum unele mai normale...: îmi place fotografia (foarte mult!!!), şi mi-ar plăcea să fac nişte cursuri ca să învăţ cât mai multe despre ea ca artă, sau cel puţin să am pe cineva care să mă înveţe.. nu dispun de suficienţi bani ca să îmi iau un aparat mai performant (deşi m-am apucat să strâng pentru un Nikon D3000) şi momentan mă mulţumesc cu ceea ce am. De asemenea, îmi place foarte mult chimia. Aş fi capabilă să-mi fac un mini-laborator în beci, dar nici măcar nu cred că e legal :)). Când mi-am descoperit pasiunea asta, mama nu m-a luat în serios până n-a văzut că am renunţat la timpul petrecut la pc în favoarea celor petrecut printre culegeri... Şi îmi mai plac limbile străine, în special franceza. Are ceva special, melodios, nu ştiu.. Până în clasa a 10a nu suportam să aud cuvântul "franceză" şi mama s-a tot ţinut de capul meu să o învăţ. Când a renunţat, am avut eu o revelaţie şi m-am apucat de pregătire. Parcă aş fi făcut-o la ambiţie, dar n-a fost aşa. De fapt, nici nu ştiu ce a fost.
Da, asta e cel mai important: sunt o persoană ambiţioasă. Fac orice ca să ajung acolo unde îmi propun. Mda, şi asta ţine un pic de încăpăţânare, mândrie şi orogliu...
Şi ar mai fi multe de spus despre mine, dar îţi las "plăcerea" de a le descoperi singur, dragă potenţial cititor.

Mă duc să citesc. Scarlett de Alexandra Ripley.

Noapte bună!


P.S. - de ce a trebuit să mă cauţi tocmai când am decis să renunţ la tine? sau mai bine zis de ce a trebuit să-mi recuperez numărul tocmai acum. eram foarte foarte hotărâtă s-o las baltă. deh, life is messy, that's how we're made :)