Me Vs. Reality

...of broken hearted. A început. Mă simt neputincioasă şi vulnerabilă în acelaşi timp... Dacă aş putea i-aş ajuta pe toţi. Toţi cei mai buni prieteni ai mei au probleme de genul.. cu mine în frunte. Astăzi am văzut tot ce se putea. Mi-am privit unul dintre cei mai bun prieteni (aparent cel mai insensibil om) admiţând faptul că iubeşte. L-am văzut şi pe celălalt cel mai bun prieten al meu cum este distrus de cât de mult iubeşte. Apoi mi-am privit cea mai bună prietenă cum este distrusă de faptul că nu poate iubi. Şi apoi te-am văzut pe tine... Aş da orice să vă pot ajuta, dar mă simt aşa neputincioasă... Nu suport să văd persoanele dragi mie suferind. Pot să vă asigur de sprijinul meu necondiţionat. Şi aş face orice să va fie mai bine...
Şi în cele din urmă m-am văzut pe mine. Din seara asta am de gând să încep să-mi caut echilibrul. Şi eu sunt o broken hearted din toate motivele posibile. Aşa am fost dintotdeauna şi am ajuns la un moment dat să mă complac în starea asta. Dar nu se mai poate. Toţi au avut dreptate în ceea ce mă priveşte. Şi accept asta. Sunt o fraieră pentru că pun suflet prea repede. Asta e natura mea. Nu pot s-o schimb, pot doar s-o reprim. În ultimele zile am ajuns la concluzia că cel mai obositor lucru este să-ţi reprimi sentimentele. Te extenuează, te distruge la interior. Te dezumanizează.
Aceasta va fi ultima postare de genul. N-o să-mi mai pun sufletul pe tavă în faţa nimănui. Şi cu ocazia asta o să-mi dau un ultimatum. Mie.. şi ţie. Tot ce mi-am dorit de la viaţa asta a fost să fiu fericită. Aş fi dat orice pentru asta.

That would be me, I guess.
După nenumărate încercări, am reuşit şi eu să-mi fac timp să citesc mai mult de 5 pagini din ceea ce se presupune a fi una dintre cărţile mele preferate: Scarlett de Alexandra Ripley, continuarea de la Pe aripile vântului. M-am regăsit de foarte multe ori în situaţiile prezentate şi în temperamentul personajelor. Ciudat, semăn cu Scarlett, dar semăn şi cu Rhett. Una peste alta, pot spune că am o personalitate ezoterică.
Cam care este ideea... Rhett şi Scarlett sunt căsătoriţi. La început Rhett s-a îndrăgostit nebuneşte de Scarlett, dar ea credea că-l iubeşte pe Ashley. Când ea a realizat care-i sunt de fapt sentimentele, adică îl iubea pe Rhett, acesta din urmă îşi face bagajele şi pleacă... Scarlett este hotărâtă să îl aducă înapoi cu orice preţ, aşa încât se stabileşte la mama acestuia, în Charleston. Rhett încearcă pe cât posibil să o îndepărteze pe Scarlett şi, deşi o tratează afectuos în societate, în realitate o respinge în cel mai dureros mod.  După zadarnice încercări de a-i dovedi dragostea ei profundă, cei doi stabilesc de comun acord clauzele divorţului şi un ultimatum pentru şederea lui Scarlett în Charleston. Foarte aproape de plecarea ei, Rhett acceptă să îi ofere soţiei sale o plimbare cu barca. Sunt prinşi de furtună, iar Rhett face tot posibilul să o salveze pe Scarlett, cu devotamentul unui soţ realmente iubitor. Când ajung în siguranţă la ţărm, Scarlett primeşte în sfârşit dovezile de iubire după care tânjea. Însă, în momentul în care îl confruntă pe Rhett, acesta găseşte tot felul de scuze patetice, dar sfârşeşte prin a-i mărturisi:
"Da, într-adevăr te vreau, sunt bolnav după tine. Eşti o otravă în sângele meu, o boală a sufletului meu. Am văzut oameni care au nevoie de opium aşa cum am eu nevoie de tine. Ştiu ce se întâmplă cu un drogat. Devine sclav şi apoi este distrus. Asta era să mi se întâmple şi mie, dar am scăpat. N-o să risc din nou. Nu vreau să mă distrug din cauza ta."
Această mărturisire vine de la o persoană deosebit de puternică, orgolioasă şi mândră. După aceste replici, el dispare şi singurul semn pe care Scarlett îl mai primeşte de la el este o scrisoare, a doua zi după întâmplare:
"Nu pot spune nimic despre ce s-a întâmplat ieri, în afară de faptul că sunt profund ruşinat şi că îmi pare rău că am fost cauza unei primejdii atât de mari pentru tine. Curajul şi vitejia ta au fost cu adevărat eroice. Întotdeauna te voi privi cu respect şi admiraţie. Regret amarnic tot ce s-a întâmplat după ce am scăpat din greaua încercare. Ţi-am spus lucruri pe care nici un bărbat n-ar trebui să le spună unei femei şi purtarea mea a fost vrednică de dispreţ.
Nu pot totuşi să neg adevărul celor spuse. Nu trebuie să te mai văd niciodată.
Conform înţelegerii noastre, tu ai dreptul să rămâi în Charleston, în casa mamei mele, până în aprilie. Sper sincer că nu vei decide să faci aşa, pentru că eu nu voi vizita nici casa din oraş, nici Dunmore Landing, până ce nu voi primi ştirea că tu te-ai reîntors în Atlanta. Nu mă poţi găsi, Scarlett. Nu încerca.
(...) Te rog să accepţi sincerele mele scuze pentru tot ce priveşte viaţa noastră comună. N-am vrut să fie aşa. Îţi urez un viitor mai fericit."

Morala: cei care mă cunosc destul de bine îşi vor da seama de ea numai citind titlul.
E mai bine aşa.



"I wanna say I do... The question is.. do you?"

Aceasta este controversa zilei. Mai în glumă, mai în serios toată ziua ne-am ciondănit asupra ideii existenţei destinului. Păăăi eu cred că există, într-o oarecare măsură. Nu spun că aşa este, ci asta e doar părerea mea, la care am dreptul orice ar spune cei din jur.
N-o să argumentez de ce există, ci o să încerc să arăt de ce nu lipseşte. Majoritatea au spus "nu cred în destin şi punct. fac ce am chef.". Eu nu cred că e chiar aşa. În principiu, nu cred în coincidenţe. Totul se întâmplă cu un scop, fie că îl vedem, fie că nu. Dacă nu există destin, care este menirea omului pe Pământ? A apărut doar de dragul de a exista? Faptul că noi nu avem minţile suficient de ascuţite ca să ne dăm seama de unele lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Eu nu ştiu dacă, până acum, cineva a fost capabil să justifice de ce primatele au evoluat la "stadiul" de om. Poate se va spune că a găsit condiţii favorabile. Apariţia acelor condiţii a avut ca scop creerea unui cadru propice pt "dezvoltarea" omului.
De cele mai multe ori ni se oferă un cadru; mai departe, este treaba fiecăruia cum alege să-l folosească. Aici intervine (cică) conştiinţa umană. Adică, pe scurt, ai puterea de a alege ce să faci. Mai devreme sau mai târziu deciziile tale te aduc exact acolo unde trebuie să ajungi.
Nu crezi în destin? Chiar nu crezi că ai o menire în viaţă? Dar ce eşti tu, fiul ploii? Start considering that!
În plus, dacă n-aş crede că destinul vine de undeva de la a higher power, înseamnă că mi-l fac cu mâna mea şi eu sunt responsabilă pentru orice se întâmplă. Ce-i drept, destinul poate fi văzut ca o scuză, de genul "n-a fost să fie şi gata". Spre exemplu, mi-aduc aminte că mi-a povestit un..hmm să-i zicem prieten, acum 2 ani că un tip a vrut să se sinucidă şi s-a aruncat de la al nshpe-lea etaj. Okay, omul şi-a desenat soarta cu mâna lui. Problema a fost cu aterizarea. A picat pe un alt tip. Şi sinucigaşul a supravieţuit. Cât despre "norocos", nu putem spune acelaşi lucru. Şi cam cu ce a greşit omul acela? Se plimba liniştit. Cine s-ar fi gândit că o să aterizeze cineva în capul lui?
Cam asta e treaba cu norocul. Când am terminat clasa a 8a, învăţătoarea ne-a urat în primul rând "un dram de noroc" pentru că fără el, nu poţi face nimic. Crezi în noroc, implicit crezi în destin. Este o relaţie de interdependenţă. Coexistă şi nu pot fi separate. De ce ţi-ai mai dori să ai noroc într-o chestie atâta timp cât tu eşti ferm convins că tot ceea ce se poate întâmpla depinde în totalitate de tine?
În plus, tot pe aici se situează şi speranţa. Consider că este imposibil să speri la mai bine atâta timp cât nu crezi în destin. Dacă vrei ca lucrurile să îţi meargă bine, fă-le cu mânuţa ta dacă tot eşti stăpân pe propriul destin. Ah, stai! Nu prea poţi.
Şi încă ceva... dacă soarta omului este croită strict de acţiunile acestuia, cum puteţi explica faptul că inspiraţia are un rol semnificativ în evoluţia acestuia? O replică spusă la momentul potrivit, o operă literară de valoare, maxime celebre. Nu e ca şi cum omul îşi poate controla muza. (una peste alta a mea chiar are nevoie de mici reparaţii şi retuşuri).
Concluzionând, fie că e vorba de Dumnezeu, Alah, Iluminati sau cine ştie ce alte entităţi sau organizaţii, există cineva, undeva care ne urmăreşte, care veghează, care ne pune la încercare. Şi sunt lucruri pe care omul nu are capacitatea să le oprească. De cele mai multe ori omul se sperie de ceea ce nu înţelege, de lucrurile la care nu poate găsi o explicaţie firească.
Well, all in all, that's my point. I believe I am being taken care of :).

Ehm, mă simt ca şi cum aş fi făcut o compunere argumentativă pentru profa de francă. Până la urmă cred că o voi traduce şi i-o voi duce pe post de temă. O dată în viaţă găsesc şi eu un subiect mai plăcut pt o nenorocire de eseu >.<

Sunt defectă. Mi-au venit rezultatele analizelor. Nu-mi vine să cred... Trebuie să fie ceva greşit. Concluzia este că sunt defectă. Cică sunt perfect sănătoasă. N-am avut niciodată analize aşa bune -__-. Come on, people, what's wrong you? Îmi curge nasul ca o biuretă stricată, mănânc cât o vrabie şi sunt sănătoasă?! Acum 3 săptămâni aveam în gât un streptococ ß-hemolitic. Nu că îmi plăcea... dar nu-l mai am!! Şi am luat fix niciun medicament... Mă rog, Doamne ajută să fiu într-adevăr aşa sănătoasă cum par [fizic, nu mental :))].
M-am reapucat de chimie, ceea ce mă binedispune grozav de mult. Şi una peste alta, era şi timpul.
Îmi place vremea asta, dar mă enervează că nu plouă. E cea mai urâtă toamnă de până acum... Cum să fie toamnă şi să nu plouă?! So not fair...
Mi-a reparat tata aparatul. Finally :D. Acum n-o să mai pierd nicio minunăţie de răsărit. Ce-i drept, nu-i merge zoom-ul, dar decât deloc, e bine şi aşa.

mda, mă duc să termin proiectul la fizică, să scriu la info, la mate... eventual poate îmi rămâne timp şi de chimie şi de citit. Mi-e dor de Scarlett :D

pentru azi am:
- două fraze: "Real eyes realize real lies." şi "I was never loyal except for my own pleasure zone." (placebo - black eyed)
- o poză:
 
şi o melodie: 

Azi am realizat cât de bine mă simt acasă. E cald şi bineeee (nu neapărat fizic vorbind). Nu cred că le-am arătat vreodată alor mei că îi apreciez cu adevărat, deşi ei ştiu o simt, chiar dacă nu o zic (sounds like me). Mereu am apreciat faptul că pot vorbi cu ei (aproape) despre orice. Ce-i drept, mama are un anume talent al ei de a mă face să mă simt mai prost decât de obicei pentru că, mai mereu când se întâmplă ceva mai aiurea prin vieţişoara mea, mă face să cred că din vina mea a fost aşa. Cu tata e mai altfel.. pentru că semănăm foarte mult şi îşi dă seama imediat când am probleme, de orice natură. Lui îi cer de obicei sfaturi în materie de băieţi :)). Dacă îi spun că am nevoie de linişte, nu mă bate la cap cu întrebări pe moment.
Şi acum să explic titlul postării. Păi în ultimele zile mi-am evacuat "bestia" din pat, deci am cam dormit singurică. Şi am început să visez cam aiureaaa. Ceva de genul "îl dai afară pe uşă, dar intră înapoi pe geam". Mă rog, chestia asta nu mi-a pus încă probleme (foarte) mari, aştept să văd dacă se mai repetă, pentru că, dacă tu chiar mi-ai intrat în subconştient, este o gravă problemă!! Aşa, ce voiam să spun este că am avut nişte coşmaruri în ultimul timp şi este destul de naşpa să te trezeşti singur în pat, să mai fie si 00:00  şi să te vezi şi în oglindă imediat cum deschizi ochii, să mai fie şi aşa-zisa noapte de Halloween... În concluzie mi-am părăsit pătuţul frumuşel şi m-am băgat între ai mei:)). M-au luat amândoi în braţe şi aşa am adormit. Semi-adormită cum eram, până m-a luat somnul, mi-a tot trecut un gând prin cap: nu vreau să fiu singură niciodată. Ştiu că m-am contrazis în ultimul timp mai mult decât ar fi trebuit, dar e fix ce spuneam într-o postare anterioara: Pragmatism vs. Sentimentalism. Nu vreau să mă mai trezesc vreodată aşa pierdută. Vreau să cred că există cineva undeva acolo. Vreau ca acel cineva să-mi intre la inimioară şi mă protejeze aşa cum Rhett Butler o proteja pe Scarlett.
Am fost azi să-mi fac analizele. Şi mi-a fost rău toată ziua... Gagica de m-a înţepat mi-a spus dinainte că sunt foarte fragilă, slăbită şi sensibilă. Culmea, cică mi s-au ascuns venele:)). Nu mi-a fost niciodată frică de analize, chiar nu mă panichez de la chestii de-astea, dar cum o fi să-ţi spună cineva "sângele tău nu prea vrea să curgă"?!. Toată ziua am avut mâinile înţepenite, chiar mă dureau, iar când m-am trezit pe la 5 după-amiază, le aveam amorţite.
Cred că am o problemă acum. Nu mai pot scrie despre tine. Mă simt vulnerabilă, fie că citeşti, fie că nu. Am un imens orgoliu, asta dacă nu ţi-ai dat seama de asta (expresia asta mi-a adus aminte de un mesaj,apropo). Lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştii, dar nu! Pot să-ţi spun decât că n-o să plec nicăieri. Şi că urăsc faptul că am avut acea discuţie pe mess, şi nu faţă în faţă. Am un fix în ceea ce priveşte contactul vizual. Dacă cineva chiar simte ceea ce spune, n-are nicio problemă cu a se uita în ochii mei în timp ce o face. Mi-ar fi plăcut totuşi să existe un fel de "last kiss". Zăpăcelile mele.
Mă simt oarecum prost în cazul în care ai citit ce am scris pe aici, pentru că în felul acesta ai aflat o grămadă de chestii despre mine.. şi, mă rog, despre ce cred eu în legătură cu tine. Nu mai pot scrie în continuare despre tine, fiindcă, aşa cum spuneam, sunt prea mândră să admit unele chestii. Dacă vreodată vrei să ştii ce simt sau cum mă simt, întreabă-mă tu. Dacă te va interesa vreodată să faci asta, mi-ar plăcea să nu fie pe mess. Gata, am tăcut! Imy :p

Mă cam simţeam ca Taylor alergând după Ryan ( există câteva asemănări ale situaţiei, pt cei care au văzut filmul...), motiv pentru care postez următoarea scena din film:
. I would have loved to try it..

şi piesa de azi (mulţumiri lui Alex):

 Somn uşor. În noaptea asta chiar n-o să adorm prea uşor..

"Why do I keep hitting myself with a hammer? Because it feels so damn good when I stop."

Azi m-am trezit cu 3 chestii în cap: ideea de "haunting", melodia Intoxication de la Gentleman şi... mă rog, încă "ceva" (ştiu că înţelegi). A da,  de fapt sunt patru; mai aveam şi un gol în stomac, cred că din cauza visului.
Azi am avut una dintre cele mai ciudate zile de până acum. Exceptând faptul că am fost la Bucureşti şi am ajuns acasă acum 20 de minute, am avut nişte stări mega-ciudate. Gen, lumea vorbea cu mine şi eu nu recepţionam. La un moment dat m-am prins că-mi lipseşte ceva şi toată ziua n-am făcut decât să mă întreb ce e acel ceva.
Am realizat că mă împart constant în două părţi diametral opuse: ceea ce sunt şi ceea ce simt. Pragmatism vs. sentimentalism. Tu mi-ai trezit latura sentimentală. Acum eu o să am grijă să revin la cea pragmatică. Într-un final am aflat ce-mi lipsea. Încrederea în mine. E cel mai aiurea sentiment să te simţi aşa pierdut în spaţiu şi să n-ai habar ce se întâmplă cu tine. Partea proastă e că într-o asemenea situaţie nu prea poate nimeni să te ajute...
Important este că am ajuns acolo unde trebuia. Există persoane care au încredere în mine şi mă vor fericită. Şi o să fiu, în cele din urmă, doar sunt mai puternică de atât. E o chestie de autodisciplină. Şi la naiba, ştiu că pot. Am trecut eu prin chestii mai lungi şi mai naşpa.
În final o să fie bine pentru toată lumea. Dacă nu e bine, înseamnă că nu s-a terminat.
În ultimul timp mi s-a spus/reproşat în mod constant că sunt o idealistă. Cam ăsta e adevărul... Am aşteptări şi pretenţii prea mari în raport cu umanitatea. Probabil voi încerca să fac compromisuri, who knows :-??.
Am ceva energie în seara asta şi având în vedere că am băut o cafea pe la 6 şi jumătate cred că mă reapuc de citit. Sigur n-o să mă ia somnul, deşi în sfârşit pot să dorm liniştită.
Cred că am răcit. DIN NOU :|. Şi nu că mi-ar fi fost suficientă durerea de şold pe care o aveam, acum mi-a mai înţepenit şi gâtul pe scaun în maşină şi mă doare şi spatele. HELP!! gata.

Hey pretty boy,
If you read this, I want you to know that I don't go away that easily :)



P.S. - aflu eu până la urmă.
P.P.S. - "Finalul de luna aduce si un final de capitol pentru tine, deoarece de acum inainte trebuie sa iti indrepti atentia spre cu totul alte orizonturi. Fie ca se incheie aici o colaborare sau trebuie sa pleci dintr-un loc in care ai zabovit o vreme, pe moment esti destul de derutat pentru ca ai fi dorit sa mai continue. Esti de acord ca e nevoie de schimbare, din cand in cand, chiar daca nu esti cel mai mare adept al modificarilor de directie, dar de data aceasta accepti ca trebuie sa faci si altceva de acum inainte." - cum naibi sa nu crezi in horoscop dupa una de'asta? o.O

Cred că este pentru prima dată când scriu două postări în aceaşi zi şi având (relativ) două stări de spirit diferite. Prin intermediul acestei postări, vreau să-i mulţumesc unei prietene vechi şi dragi (care nu ştiu dacă va citi), pentru că mi-a adus aminte azi cine sunt eu adevărat, pentru că mi-a suportat dramele, etc. "Educă-ţi speranţele şi aşteptările. Ai nevoie de multă ambiţie. Şi tu ai ambiţie din plin. În plus, eşti cea mai încăpăţânată.". Ştiu că pot, dar nu sunt atât de sigură dacă vreau. Sunt conştientă de faptul că am nevoie de nişte schimbări, daaaaar o să mă gândesc la asta mai târziu. Sincer, nu sunt pregătită să mă schimb.
Am avut o seară bună. N-am mai râs cu atâta poftă de foarte mult timp. Şi una peste alta, am avut ocazia să fac un lucru tare drăguţ: având în vedere că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei păstrează în jur de 4800 de mesaje în telefon, am vrut să ne aducem aminte de perioada noastră de "vrăjeală" :)). Adică de acum aproximativ 2 ani. Şi am dat peste un mesaj de genul "nu pot fi cu tine pentru că în timp vei ajunge să ţii la mine, iar acum eu am nevoie de o perioadă în care să mă refac, îmi trebuie o relaţie mai neserioasă, ca să uit prin ce-am trecut". Iar minunea mea de relaţie neserioasă s-a transformat într-una dintre cele mai mari greşeli ale mele, una pe care o regret şi acum. Îmi plăcea un tip, nu extraordinar de mult, dar îmi plăcea. Mai fusesem cu el în urmă cu un an. Şi mai în glumă, mai în serios, îmi găsisem o relaţie neserioasă (aveam să aflu mai târziu că doar din punctul meu de vedere era aşa). După câteva săptămâni, mi-a venit mintea la cap şi am văzut că nu prea îmi trec mie zăpăcelile cu fostul (e extraordinar de frustrant să stai lângă cineva şi să nu simţi nimic; ba chiar să te mai şi gândeşti la altcineva). Şi am zis să-i explic cum stă treaba... Şi mă apuc eu frumuşel să scriu mesajul şi până să-l trimit, primesc eu unul. Ghici ce: "te iubesc..". Eu sunt panicată de fel, dar în faţa cuvintelor astea două venind de la un băiat deja mă fac mică mică de tot... dar asta e altă poveste. Se întâmpla să fie şi Ajunul Crăciunului. M-am simţit mizerabil, n-a mai vorbit cu mine o lună, nici măcar nu aveam curajul să mă uit în ochii lui... Şi mai grav, anul acesta s-a întors roata. Mi-a plăcut de el ceva vreme [după ce mi-a trecut am zis că-mi pun limită de vârstă la băieţi :)) ] până m-a lovit cu "nu pot fi cu tine, îmi iubesc fosta". Ceva gen, ironia sorţii. Aşa am învăţat să stau cuminte în banca mea. Nu prea am eu regrete, dar ăsta cu siguranţă este unul dintre ele. Asta da retrospecţie!
În altă ordine de idei, mă simt mai bine. Ce-i drept, mai am nişte pitici pe creier, mai ales pentru că, pe lângă lucrurile pe care voiam să le aflu, am mai aflat şi altele... Dar nu-mi permit să le reproşez, pt că deh.. mai am nişte urme de bun simţ rămase prin corp.
Ca o concluzie, pentru că mi-a pierit pofta de scris şi oricum am deviat de tot de la ce voiam să spun...: zilele astea mi-am dat seama că niciodată nu renunţăm, de fapt, la speranţă. Nu degeaba e vorba "Speranţa moare ultima doar atunci când crezi.". Oi fi eu mai fraierică, dar dacă timp de o oră şi ceva până m-a luat somnul tot am jurat că eşti ultimul, cred că pot să mai zăbovesc pe aici.. În fond am tot timpul din lume. Unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta este aşteptarea. Dar sunt situaţii în care nu-ţi rămâne nimic mai bun de făcut. Ştii, nu retrag nimic din tot ce am spus. N-am fost rea, am fost... tot ceva cu r. Aveam dreptate când spuneam că eşti altfel. Both ways.

Eu decid când să plec, când m-am săturat. Deci o să-mi văd în continuare de vieţişoara mea. Daaaaaar:


P.S. - să nu uităm de replica incredibilă care mi-a făcut seara (pe lângă căzătura EPICĂ a lui Bogdan): Tu tot o dădeai acolo cu "e ultimul, e ultimul" şi eu mă gândeam.. #$%&, copii,#$%&, copii. Îmi tot fluturau prin faţa ochilor şi cândva o să ai nevoi. Şi-ţi zic: O doamne Andreea, tu nu gandeşti? #$%& copii #$%& copii, cum dracu să fie ultimul ? :)))))))))
if you read this, just let me tell you for the millionth time how thankful I am to you for these two nights >:D<
somn uşor people!

Încă îmi simt coniacul mişunând prin corp. În fiecare por, în fiecare venă. Şi am nişte groaznice dureri de şold. Şi de gât. Şi de spate. Şi cu toate astea, durerea fizică e mic copil pe lândă ceea ce simt inside. Dezamăgire - cred că este cel mai bun cuvânt. Sunt dezamăgită de mine, în primul rând, pentru că tu nu aveai nicio obligaţie faţă de mine, ci doar ai aruncat nişte cuvinte. Mi-e efectiv ruşine de/cu mine. Nu pentru că mi-am dat toţi banii pe coniac, nu pentru că am dormit la cel mai bun prieten al meu, nu pentru că am căutat consolare. Ci pentru că am fost/sunt atât de slabă. Pentru că am strigat cât m-au ţinut plămânii că tu eşti ultimul, că n-o să mai existe o dată viitoare. Pentru că te-am lăsat să mă îndrăgosteşti de tine.

... I think you have assigned me the wrong world >.< ! Pe bune, cineva ar trebui să-mi scoată nişte idei din cap; poate aşa aterizez şi eu pe Terra într-un final. Nu ştiu, poate sunt eu absurdă, poate am aşteptări prea mari de la oamenii din jurul meu. Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le suport. Spre exemplu... într-o seară simt nevoia să vorbesc cu cineva. Te contactez (tu = un prieten apropiat), îţi explic situaţia, iar pe la jumătatea poveştii mă întâmpini cu un "aha", pauză de 10 secunde după care urmează "mda şi uite eu azi am fost colo, am dres, am vorbit, am etc." sau şi mai naşpa "da, e aiurea şi eu am păţit fix la fel şi uite ce s-a întâmplat şi aşa şi pe dincolo". I got newsflash for you. You ain't the centre of the universe!!! Şi nici eu nu sunt. Dar, la naiba, îţi cer 5 minute din timpul tău preţios. Măcar în astea 5 minute ascultă-mi şi mie dramele, lasă-mă să sufăr până la capăt. Nu orice subiect trebuie să conveargă către tine, mai am şi eu nevoie din când în când să vorbesc despre ce simt.
Şi dupaia, mă întrebo de ce nu-ţi mai spun nimic despre viaţa mea. Păi simplu, pentru că nu mereu am chef să fac paralele între vieţile noastre, am şi eu momente critice în care se presupune că un prieten ar trebui să mă asculte şi, eventual, să-mi dea acolo un sfat 2-5-9. De fiecare dată când ai avut nevoie de mine şi mi-ai spus-o, te-am ascultat până te-ai plictisit să-ţi expui gândurile. Şi nu o spun ca un reproş. [ afirmaţile nu sunt adresate unei singure persoane, am întâlnit asta la mult mai mulţi dintre aşa-zişii mei prieteni.]
Again.. poate sunt eu absurdă şi cer prea mult. Mă rog!
Una peste alta, azi am avut o zi relativ bună... Am recitit postarea de ieri; ce-i drept, am fost putin cam radicală,rece, dură,etc. Şi totuşi nu-mi retrag cuvintele. Azi am refuzat să dau explicaţii pentru felul în care mă simt. Pentru că, sincer, n-am niciun chef să fiu compătimită. În concluzie, în intervalul 7:20 - 12:30 nu am scos o vorbuliţă. Chiar a fost un eveniment, având în vedere că nu prea îmi tace gura de obicei. Cred că a fost cea mai mare dovadă de răbdare pe care puteam să o dau, ţinând cont că în ultimul timp chiar lucrez la capitolul "răbdare".
În cursul zilei de azi am trecut prin toate stările posibile: de la tristeţe, enerveare, nervozitate, nelinişte, la amuzament, stare de bine, mulţumire, satisfacţie [am fost singura care l-a bătut pe Bogdan la table şi sunt tare mândră de asta, i-am luat 2 partide >:) :)) ] şi nu în cele din urmă...dor. Destul de aiurea, dar ce pot spune, fă cunoştinţă cu mine!
În final, sunt maxim de mulţumită de noua mea rochie (modificată aproape aşa cum visam eu) şi abia aştept s-o port :D. Mai trebuie doar să-mi găsesc un machiaj drăguţ şi un model de manichiură. Time to rock the world, bitches >:). Now I'm feeling better.

Din greşeală am dat peste nişte mesaje de săptămâna trecută. Şi m-au făcut să zâmbesc. Pentru că mai în glumă, mai în serios, m-ai făcut fericită. Deci, ma' dear, I may have been pissed off, I still do, but, nevertheless, I'm right here waiting for you. Maybe I was a totally bitch , maybe I would love to kill you, but there's something on you that makes me trust you. My bad, but I really hope I won't regret it :).

That was the last time I tried. Now happiness, you run after me, because I am so fucking tired of following you tracks, always one step behind you. I am done. You hope till the end! You make wishes at 11.11! You smile when you see a plane! Because starting now, I don't give a fuck. There will be no "I'd rather hurt than feel nothing at all". I'm so doneeeee. All the people I got close to, were damaged. All of them. I stop wondering if there is anybody there left for me. I will be much more able to deal with loneliness than with a broken heart. That's what I always get.